Corabia – ora exactă a sărăciei

image_pdfimage_print

Amalgam arhitectural de vechi şi nou, cu preponderenţă valorică însă care pune în umbră kitsch-urile, cu străzi îngrijite şi bogat în vegetaţie, cu viaţă diurnă specifică unei aşezări umane de câteva zeci de mii de suflete, oraşul teilor de la malul Dunării, Corabia, are ceva cenuşiu în cotidianul său. Un cenuşiu care ne duce cu gândul la oraşele industriale de tip comunist (construite la comandă), cu viaţă muncitorească fără orizont, fără scopuri înalte, fără visuri. Pătrundem în oraş, „descălecăm“ în plin centru şi, după un timp de observare atentă şi de dialog cu oamenii pe stradă, găsim explicaţia cenuşiului dezarmant.

Condiţia precară a corăbianului obişnuit care gustă libertatea post-comunistă într-o sărăcie lucie a făcut obiectul mai multor scrieri jurnalistice, care au vizat însă mai mult generalul: cum a fost acest oraş şi ce a ajuns el acum. Noi ne-am concentrat atenţia pe faţa omului simplu, asupra ochilor lui şi, dacă ne-a acceptat dialogul, asupra vieţii sale greu lovită de soartă. Şi am înţeles că cenuşiul oraşului poartă numele tristeţii. O „tristeţe iremediabilă“, vorba poetului Topârceanu, pentru că din lumina privirii corăbianului simplu a dispărut speranţa pe care politicienii încearcă să o resuscite o dată la patru ani. Pe site-ul primăriei, la pagina dedicată economiei, spaţiul este gol. Din păcate, nu este doar o eroare tehnică.
Ce a avut în urmă cu peste două decenii Corabia? O industrie care duduia la marginea oraşului şi unde îşi câştigau pâinea peste 12.000 de oameni. Combinatul de fibre şi fire sintetice, fabrica de zahăr, o alta de mobilă, tăbăcăria de proporţii impresionante şi renumitul IAS Corias fac parte din istoria recentă a oraşului – azi, din păcate, doar amintire. În baza de date a Finanţelor Publice doar SC Zahăr SA Corabia mai figurează cu informaţii, însă cu o pierdere, anul trecut, de peste 122 miliarde de lei. Astăzi oraşul mai are doar 3.000 de salariaţi, din care majoritatea este formată din bugetari.

Pe stradă

Deci, iată: „Trăim din ajutorul social, un două milioane acolo pe lună. Din asta trăim. Pensie n-am, că eu am fost muzicant, am cântat la instrument zeci de ani pentru Casa de Cultură şi la un restaurant de stat, dar am fost păcălit, nu mi-au făcut carte de muncă. Iar după 1990 nu mi-am găsit altceva de muncă în oraşul acesta mort. Ştiţi cum este să trăieşti de pe o zi pe alta?“, ne întreabă Constantin Pitulice, un bărbat de 67 de ani, care-şi face veacul, se pare, pe bancă, în faţa primăriei, la care stă cu mâna întinsă lună de lună pentru ajutorul pe care statul îl oferă săracilor. Şi încă: „Trăim într-un oraş în care speranţele au murit. Eu sunt pensionară şi îmi permit unele lucruri în măsura în care renunţ la altele, dar mai rău este că tinerii nu au locuri de muncă şi, în lipsa locurilor de muncă, nu-şi găsesc un rost în viaţă“, ni se destăinuie o fostă educatoare, Elena Budurea, de 60 de ani, pe care o întâlnim pe stradă cu jumătate de kilogram de peşte în mână (n-am întrebat-o la ce a renunţat ca să servească la prânz peşte).
Ion Tudor Caracudă a lucrat o bună parte din viaţă la IAS Corabia, una dintre cele mai mari întreprinderi agricole de stat din România comunistă. Odată cu desfiinţarea acesteia, omul a „câştigat“ statutul de şomer de care n-a mai scăpat. „Am 59 de ani şi mă simt în putere, dar ştiţi cum este acum, nu te mai ia nimeni la lucru de la o vârstă încolo, mai ales într-un oraş precum Corabia. Am lucrat la IAS până când acesta a dispărut, iar dup-aia nu mi-am mai găsit de lucru. Unde să găseşti de lucru în Corabia? Am primit ce-am primit indemnizaţie de şomaj; acum nu mai primesc nimic, găsesc temporar pe ici, pe acolo. Viaţă grea, domnule“. Dacă vrei să te convingi de adevărul acestei afirmaţii, unde mergi?

În piaţă

Să ne înţelegem: animaţia unei zile obişnuite din piaţa slătineană Zahana nu o întâlneşti în piaţa din Corabia nici la zile mari, de sărbătoare. Există aici o nemişcare tulburată doar de glumele vânzătoarelor mai gureşe care fac între ele haz de necaz. „Ce maică, dacă vindem bine? Pupaţi-aş tălpile, de ază dimineaţă am dat o chită de verdeaţă. Atât. Aici nu cumpără aproape nimeni, doar câteodată strictul necesar, dacă-l cumpără şi p-ăla. De 25 de ani vând aici, da’ sărăcie de-asta de-acum n-am văzut niciodată. Nu are omu’ bani, nu cumpără. Nu mai sunt fabrici cum erau odată, nu mai sunt locuri de muncă, de unde să aibă lumea bani?“, întreabă, ca mulţi alţi vânzători, Elisabeta Lungu, de 52 de ani, care la vremea prânzului are masa plină de marfă, aşa cum a aşezat-o dis-de-dimineaţă. Piaţă mare, plină cu munţi de legume, fructe, articole de îmbrăcăminte şi obiecte de uz casnic, goală de clienţi. După îndelungă aşteptare şi plimbare printre mese, dăm şi de un client dispus să bage mâna în buzunar. „Cumpăr atât cât am nevoie strictă, nu mai mult, că nu lucrez“, ne spune Rodica Drăguţ, o femeie de 45 de ani, după ce se dumireşte de ce ne-am oprit şi am intrat cu ea în vorbă.
La 64 de ani, Maria Ţarălungă din Izbiceni bate zi de zi drumul la şi dinspre Corabia, ca să câştige ceva pe lângă pensia agricolă. Şi câştigă? „Ei, aşa, câte puţin, că în piaţa asta nu prea merge vânzarea. Mai mult ne chinuim“.

Proiecte

Primarul din Corabia, Teodor Barbu, nu poate contrazice evidenţa. „Oraşul este mort. Şomajul are o proporţie de peste 60%, din economia care hrănea odată zeci de mii de guri nu a mai rămas nimic. Păi, ce era Corabia odată? La nivel naţional, doar aici şi la Brăila se dădea ora exactă la cereale“, spune edilul. El dă vina pe predecesorii săi, „care n-au făcut nimic pentru a atrage investiţii“. Câte ceva s-a cumpărat prin Corabia, dar lipseşte motorul care ar putea scăpa oraşul de sărăcie. „Motorul este, în cazul nostru, gazul metan. N-ai gaz metan, n-ai investiţii. Avem mai multe propuneri de la investitori străini şi români, care aşteaptă însă introducerea utilităţilor, în special a gazului metan. În ce ne priveşte, avem proiectul avizat, urmează ca Transgaz să dea drumul la lucrări“, susţine primarul Barbu. Este cazul să amintim aici că proiectul de aducţiune a gazelor naturale a mai fost abordat de unul dintre foştii primari, Ion Dimienescu, dar după practica căruţei puse înaintea cailor. Administraţia de atunci a băgat bani buni într-un studiu de fezabilitate pentru un proiect de distribuţie a gazelor, în condiţiile în care, ca să distribui gaze, trebuie mai întâi să le aduci. Zadarnică pentru populaţie, toată povestea asta nu a fost făcută nicidecum fără cap. A câştigat cine trebuia să câştige. „Dar nu mai scrieţi despre asta, ce a fost a fost, contează că acum avem perspective foarte bune şi, dacă totul merge conform planurilor noastre, în doi, cel mult trei ani, economia o să duduie din nou în Corabia. Vom avea locuri de muncă, bugetul local, acum de numai 30, 32 miliarde de lei vechi, va creşte, iar noi vom avea atunci resurse să investim şi în infrastructură“, mai spune primarul actual al oraşului. Vorbe frumoase ale edilului în care, însă, oamenii simpli nu mai cred după eşecurile administraţiilor anterioare. „Ce eşecuri, domne, şmecherii s-au îmbuibat. Păi oraşu’ ăsta a ajuns aşa cum a ajuns întâmplător? Aiurea, au furat toţi de-au rupt. Au vândut tot ce era de vânzare ştim noi cum. Ce speranţe să mai avem? De la pământ te mai ridici, da’ de sub pământ – niciodată“. Este convingerea lui Marin, 52 de ani, fost muncitor la Corias Corabia, scurtă şi edificatoare după care noi nu mai putem spune nimic. Poate doar că la Corabia, locul unde odată se dădea ora exactă a cerealelor, precum se exprimă primarul urbei, acum dă ora exactă doar sărăcia.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ