Regretatul Nicolae Truță, în „Inscripție pe o coajă de mesteacăn”/ Lansare de carte la Muzeul Județean Olt

Muzeul Județean Olt va găzdui, vineri, 9 februarie, începând cu ora 12.00, vernisajul volumului „Inscripție pe o coajă de mesteacăn” semnată de regretatul Nicolae Truță, lucrare apărută prin îngrijirea Asociației Culturale „Nicolae Truță”.

În carte sunt prezentate mai multe confesiuni și fragmente de jurnal de-ale autorului. Într-un text publicat în Gazeta Oltului, cândva, prin grija ziaristului Valentin Ciurea, Nae își povestește anii de copilărie și tinerețe, școala primară și gimnaziul în satul natal, Dobrețu de care va rămâne veșnic îndrăgostit.

Dobrețu rămâne depozitul frumuseților încă neatinse de mulți. Unii s-au îndepărtat, din motive greu de înțeles, de pământul cu care s-au jucat cândva, bucurându-se atunci de plăsmuirile lor: chipuri de oameni, muma ploii, păsări măiestre, fluiere de lut. Știu bine ce înseamnă casa, vatra, bătătura, carul, plugul, sania și mai ales bucuria brazdei când primește în leagănul său sămânța făgăduinței de mâine. Rătăciți în propria lume galopăm fără sonorități și scântei de potcoave, nădăjduind să zburăm cu aripi frânte din indiferența ce ne-a cuprins de la o vreme ființa. De ne-ar rămâne măcar succesiunea anotimpurilor și am fi fericiți” (pag. 33).

Convins de talentul pe care l-a purtat de copil, Nicolae Truță a plecat desculț la Craiova (asemenea prietenului său de peste deal, Marin Sorescu, „Craiova văzută din car”), la Liceul de muzică și de arte plastice. Acolo a avut șansa să fie șlefuit în arta frumosului de către dascăli deosebiți ca Nicolae Marineanu, V. G. Paleolog, sau C. S. Nicolăescu-Plopșor. Pe lângă pictură Nicolae Truță a studiat la Craiova și arta sculpturii în lemn, în care a și excelat.

Menținându-se pe traiectoria artelor plastice a ajuns student la facultatea de profil din Timișoara, Nae a oferit și prima lui expoziție, „prima pâlpâire de aripi „cu fulgi”pe primele trepte din scara devenirii mele”, cum însuși se mărturisește la pagina 14.

La Slatina a lucrat mai întâi fără atelier căci pe la Comitetul de Cultură și Educație Socialistă „nimeni nu îndrăznea măcar să gândească la drama unui artist fără atelier” (pag. 17), dar a fost ajutat cu generozitate de oameni deosebiți ca doctorul Stoianovici, profesorul Nicolescu sau doctorul Miti Costea. Un moment de referință în activitatea artistului Nicolae Truță a fost cunoștința operei sale de către criticul de artă Radu Ionescu, care va rămâne îndrăgostit pe viață de creațiile sale.

Luat de valul creatorilor de valoare avea să se împrietenească cu artiști deosebiți ca Ion Popescu-Negreni, Spiru Vergulescu, Marin Mincu, Octavian Vișan sau I. D. Sârbu. Pe lângă opere de pictură Nicolae Truță a excelat și prin numeroase busturi de sculptură ale numeroaselor personalități care au fost amplasate în intersecțiile Slatinei și a altor orașe. În scurta sa viață Nicolae Truță a vernisat 54 expoziții personale și 250 de grup.

Într-un capitol „Cioburile oglindei”, artistul ne oferă gânduri, reflecții, opinii, referințe la operele altor mari artiști, Andreescu, Baba, Gaugain, Negreni, Luchian, Bădoi și îndrăznește să creeze un dialog imaginar cu Brâncuși.

„Un pictor poate face o armonie din verde și brun, un sculptor face aceeași armonie din volume, din eleganța lor, din înlănțuirea lor. Pictorul pune culorile pe paletă de teamă să le pună direct pe pânză; cuțitul de paletă e mai blând decât o bardă și totuși sculptorul are curajul de a ataca frontal materialul și să și-l respecte. Vârsta lemnului te îndeamnă la un respect total; sculptura nu e o simplă decojire ci un amestec mintal și de inimă față de plăsmuirile noastre. Natura ne dă totul și cu toate astea nu suntem mulțumiți. Uneori ne dă gândul însuși al unei închipuiri.” (pag. 80).

Într-un „Jurnal de atelier” început în 1976 și terminat în 1982, la început artistul nu ne oferă decât un program standard de lucru din școală, (Deschiderea anului de învățământ la Casa Pionierilor, Deschiderea festivă a anului, Mobilizarea și strângerea adeziunilor din școli), pentru ca apoi jurnalul să-și dea drumul asemenea unui fluviu și să devină jurnal de confesiuni care să ne ofere cu generozitate gânduri și reflecții:

 „Duminică, 27 martie 1983

Tocmai pentru că-i duminică lucrez, nu de-a face o pictură de „duminică”, ci pur și simplu ca o datorie. Cel care nu intră decât duminica în atelier nu-l merită pereții!

E drept că suntem uneori extrem de ocupați, dar un desen, o linie, o pată, o culoare, pot fi așezate zilnic în acest cuibușor.

Luni, 25 aprilie 1984

N-aș spune că experimentez, deși dacă mă uit în oglindă, văd părul alb aproape de jumătate. Dar pictura poate fi cu siguranță o experiență… mereu reluată și niciodată învățată. Primăvara, vrând-nevrând, intră în tablouri cu acordurile ei de viață. Obiectele recâștigă culoarea, casele prind strălucire, iar oamenii devin mai importanți în contextul naturii. Întotdeauna primăvara am senzația desfășurării experiențelor impresioniste plecând de la natură și înțelegerea culorilor, a armoniilor ce țin de lumină. Nu știu cât de bine se simte acest (atribut) element în tablourile mele. Dar e mai bine să nu arătăm lumii ceea ce am vrea să facem, ci pur și simplu ce facem. De cele mai multe ori dorințele sunt mai mari decât realizările, asta pentru că sunt permanente. Realizările sunt răsfrânte de-a lungul unei vieți și țin și ele poate tot de dorințele altora…” (pag. 131).

Ce păcat că acest scurt „Jurnal de atelier” care încheie și cartea este atât de scurt, autorul ar fi avut ce să ne spună toată viața…

• Gheorghe Atanasescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here