Gheorghe Atanasescu: De Dragobete

Scriitorul și artistul plastic Gheorghe Atanasescu

Copiilor din Rădeştii copilăriei mele.

Cum se topeau zăpezile eu cu Nelu al lui Ciuinel, cu Puiu al lui Costache şi cu alţi băieţi de seama noastră plecam la Valea Caselor după flori. Ne luam cu noi câte  o traistă cu de-ale gurii, briceagul în buzunar şi câte un ciomag mare în mână. Ne adunam în poiană la mama Leanca, lângă cimitir, şi de acolo, tot pe gârlă, până la Vâlceaua Creţuleştilor. Ne aplecam pe burtă şi beam apă multă dintre bârnele care înconjurau pe atunci izvorul din vâlcea.

Între timp Mărin al lui Ion Ciocârlan, împreună cu alţi vecini, au ridicat acolo o mică fântână de ciment, între timp cimentul a fost distrus de vreme, însă apa a rămas şi astăzi tot rece şi bună de băut şi de spălat.

Ţineam vâlceaua până la coada ei şi tăiam dealul prin grâul verde până la şoseaua care mergea la Drăgăşani, iar apoi cădeam în Valea Şolomonului. Ne luam sandalele în mână şi cu ajutorul ciomegelor treceam prin apa limpede şi rece, şi după ce vedeam pădurea aproape puneam traistele jos şi mâncam câte un ou fiert trecut prin sare şi câte un colţ de turtă.

Apoi porneam fascinaţi spre pădure fără să mai scoatem o vorbă, priveam imensitatea verde: tufe, cât vezi cu ochii, numai tufe! Cum ajungeam între tufe ne dădeam peste cap pe stratul gros de frunze uscate şi adunam muşchi de pământ. Ridicam câte o cetate din muşchi sau numai câte un perete, apoi stricam totul şi făceam un pat din  muşchi pe care ne întindeam până începeam să tuşim de se zgâlţâiau tufanii, după care căutam câte o poiană însorită şi caldă în care ne încălzeam şi începeam să strigăm de răsuna pădurea:

,,Dra-go-be-te,

Umblă după fe-te!”

Ajungeam la parapetul vechi, ne urcam pe treptele care scârţâiau, ne urcam pe rând să nu se rupă până la primul etaj, apoi, tot pe rând până la al doilea, iar de acolo ni se făcea frică, pământul rămăsese departe jos, bârnele erau subţiri şi vechi. Cu greu prindeam curaj şi ne urcam în vârf de unde vedeam toată pădurea de la Căzăneşti şi până la Oporelu.

La început priveam uimiţi de imensitatea pădurii fără să scoatem o vorbă, apoi chiuiam până se mişca parapetul sub noi:

,,- Dra-go-be-te un-de eşti?

– Du-pă fe-te-n I-bă-neşti!”

Apoi,răguşiţi şi cuminţi coboram cu regret, pe rând.

Porneam hai-hui prin pădure supărând frunzele răscolite de iepurii sau de căprioarele care căutau iarba.

Când ne apropiam de Valea Caselor începeau să apară câte un cocorăl, câte un brebenel, câte o viorea sau câte o tămâioară. Cum vedeam  floarea alergam toţi către ea şi de cele mai multe ori o distrugeam certându-ne care să o apuce.

Începea apoi coborârea pe ududoi la vale, pe fund, până ajungeam la puţ din care scoteam câteva ciuturi cu apă verzuie, şi după ce ne umflam burţile cu apă, ne aşezam pe banca de lemn şi căutam prin traiste firimiturile de turtă care mai rămăseseră și pe care le aliniam pe o masă tăiată strâmb dintr-un stejar noduros pe care le mâncam cu mare plăcere căci erau ultimele.

Abia atunci simţeam oboseala şi în liniştea pădurii ne dădeam seama că pătrunsesem în raiul păsărilor. Ne urcam în tufani după ouă şi cuiburi şi bineînţeles că nu găseam nimic, căci azi era Dragobetele, ziua în care leliţa Biţilindra zicea că se împerechează toate zburătoarele pădurii.

,,- Dra-go-be-te ca o fra-gă,

La toţi să fiu dra-gă!”

Păsările se întreceau cântând, iar noi credeam că îşi bat joc de noi şi dădeam după ele cu pietre sau cu reteveie de lemn până oboseam, apoi jucam şi cântam:

,,- Dra-go-be-te ca tu-fa-nul,

Mă-nos să fie a-nul!”

Ne spălam sandalele în jgheab, ne luam câte o porţie bună de apă din ciutura de lemn şi plecam pe Valea Caselor, la vale. Căutam rodul pământului, o buruiană cu o ceapă mare care are formă de grâu, de porumb, de fasole sau de cine mai ştie ce. Dacă ceapa era ca un strugure însemna că în vara aceea or să rodească viile.

Când o găseam, scobeam pământul cu briceagul până o scoteam şi-i dădeam marginile la o parte, apoi o băgam în traistă să arătăm la oamenii din sat ce o să se facă în acel an.

Din când în când mai găseam şi câte un ghiocel înflorit, îl scoteam cu ajutorul briceagului cu ceapa lui şi cu pământul dimprejur, îl aşezam cu grijă în traista cu care îl căram până seara şi îl sădeam în grădiniţa casei. Mai am şi astăzi acasă, la Rădeşti ghiocei aduşi cu zeci de ani în urmă de pe Valea Caselor.

Când sărea câte un iepure sau câte o vulpe ne culcam cu toţii la pământ ca soldaţii, iar când ne dădeam seama de ce e vorba fluieram până scoteam plămânii din noi şi nimeni nu ne putea sta în cale.

Când găseam nuiele de alun, le tăiam cu briceagul, le ascuţeam şi ne făceam suliţe cu care ne luptam în poienile însorite dintre tufani.

Când ajungeam la Fântâna cu Apă Rece, aproape de Căzăneşti, ne lăsam jos pe pietrele mari şi beam apa rece ca gheaţa până ne dârdâiau dinţii în gură. O dată îmi amintesc că a ajuns pe acolo un porc din Căzăneşti grohăind şi am stat nemişcaţi, cu capul în frunze până a ajuns dihania lângă noi, şi ne-am da seama că e porc ca toţi porcii de pe acasă.

Apoi aranjam florile şi le aruncam pe cele veştejite că ajungeam acasă cu două viorele şi cu trei brebenei.

Urcam în poiana de deasupra fântânii, ne întindeam la soare, ne zbenguiam ca albinele şi priveam în vale să vedem ceva ce nu se vedea, ceva neînţeles căci într-acolo era întotdeauna ceaţă sau pâclă. Ne închipuiam că pe acolo ar trebui să treacă Oltul, Marele Olt era lângă noi, încălecam  ca pe nişte cai autentici pe ciomegele pe care le cărasem cu noi toată ziua şi îmbătaţi de bucurie începeam să strigăm:

,,- Dra-go-be-te, un-de eşti?

– Du-pă fe-te-n Că-ză-neşti!”

Ne răspundea ecoul văilor, şi noi care credeam că ne răspund băieţii din Căzăneşti pentru că le călcasem teritoriul ne luam repede sandalele în mână, traistele la spinare şi porneam grăbiţi ca nişte cârlani o alergare nebunească  înapoi, către Rădeşti. Coboram şi urcam câteva zeci de ududoaie galbene şi roşii, se rupeau sandalele şi ne descălţam, cădeam, ne încălţam, ne ridicam şi istoviţi ajungeam la grâu. Observam că soarele mare şi roşu cobora spre pădure şi ne grăbeam spre casă.

Ajungeam la nişte tufişuri în care mai găseam câte două-trei măceşe, câte o porumbă sau câte o gheorghină uscată din toamna trecută şi le mâncam cu poftă, apoi coboram spre Valea Şolomonului. Legam sandalele cu aţe rupte de prin pantaloni sau de  prin  jerseie pentru că ne glodea pământul la tălpile ieşite netăbăcite din iarnă.

Ajungeam la Şolomon, beam apă din bălţi cu cămaşa la gură să nu se strecoare viermii şi murdăriile şi căutam frunze de păpădii sau de măcriş abia încolţite pe care le ronţăiam cu poftă, ca iepurii. O luam peste grâul înverzit, se cam lăsa răcoarea serii, peste Rădeşti cobora un fel de pâclă.

Treceam şoseaua tuşind şi trăgând picioarele ca nişte raţe după noi până ajungeam în deal la Ciocârlani de unde coboram coasta pe fund căci picioarele nu voiau să ne mai asculte. În gârlă la mama Leanca ne luam la revedere, nu înainte de a hotărî unde să mergem mâine, ori pe Teslui, ori pe Vizuini, ori la Plapcea, sau cine mai ştie unde.

Cum deschideam poarta de la grădina din vale mă lua mama în primire, mai întâi cu vorbe bune până mă băga în polată unde îmi oferea câteva palme până găsea nuiaua!   Începeam să plâng, să strig după ajutor, aş fi fugit la deal, la tata mare sau la vale, la mama Leanca, dar eram în polată cu uşa închisă şi nuiaua mă frigea peste picioare. Strigam şi ţipam de sărea ţaţa Gicuţa:

– Ce-i faci, Lotico, îl omori?

Striga şi doamna Filofteia, învăţătoarea:

– Lasă-l că e băiat cuminte, n-o să mai facă!

– Cum să-l las țață Filofteio, când oile şi vaca şezură toată ziua închise în obor, că nu-mi mai văd capul de treburi! De nici o săptămână i-am luat sandale noi şi acum îi trebuie altele! Legă câteva şnururi de aţă împletită la gâtul mieilor şi al viţelului şi plecă la pădure după Dragobete, fire-ai Dragobetele să-i fie!

Şi îmi mai ardea câteva nuiele peste picioare, iar eu strigam ca din gaură de şarpe până auzeam urlete de ajutor mai la vale. Bietul Nelu al Marioarei lui Ciuinel îşi primea şi el porţia de palme şi ne apuca râsul pe amândoi, şi pe mine şi pe mama, care mă punea să-i arăt ce ghiocei am mai găsit prin pădure, apoi mergeam împreună să-i sădim în grădiniţa de lângă casă. Lua mama din traistă cocorăii ofiliţi şi viorelele veştejite care mai rămăseseră şi le lega cu grijă  lângă icoana din odaia de la drum unde rămâneau până la Sânziene.

(din volumul ,,Despărţirea de Rădeşti’’, Editura Noastră, Montreal, 2011)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here