Despre cinste, mocirlă şi speranţă

 

Ce am făcut noi, românii, cu noi înşine? Fără spirit dominator, precum neamţul de totdeauna sau turcul de odinioară, fără înclinaţii pragmatice de tip american, românul a fost în istorie cinstit, pacifist, omenos cu străinul şi un mare iubitor de glie – calităţi care l-au păstrat aproape de Dumnezeu.
Au trecut peste el invazii militare şi a rămas aici şi cu suflet tot românesc. Ceea ce n-au reuşit însă împotriva lui paloşul, puşca şi tunul a reuşit parşivenia unor neamuri aciuate printre noi de pe la 1700 încoace. De la ele românul a deprins beţia şi prefăcătoria. Vicleniei i-a urmat o doctrină cangrenată de minciună şi nimicitoare de valori care s-a întins pe jumătate de secol şi care a stins aproape definitiv cinstea românului – comunismul. Să fii cinstit azi este o ruşine naţională. Dacă spui doctorului că România este o ţară coruptă îţi dă dreptate, dar se supără dacă nu-i bagi nimic în buzunar ca să te îngijească, deşi primeşte leafă pentru asta. Dacă te dai în vorbă cu funcţionarul de la ghişeu despre corupţie îţi acceptă furia, dar se uită dintr-o parte la tine dacă nu i-ai lăsat ceva în cererea împăturită.
Scriu despre cinste plecând de la păţania unui prieten, N., pensionat medical în urma unei boli reale care i-a măcinat o vreme măruntaiele. După luni de zile de spitalizare şi după un regim medical strict, el a început să se simtă mai bine. Ştia că depensionarea nu era departe şi nu era supărat că iasă din rândul pensionaţilor din motive de boală, deopotrivă închipuiţi şi reali, ci era bucuros mai degrabă că scăpase de boală. N. este reexaminat de medici, care îl găsesc aproape sănătos şi îl depensionează. Acum el şi-a găsit de lucru şi este, vorba străzii, bine mersi. Înainte de depensionare însă în preajma vieţii sale din acel moment s-a creat o mică isterie generată de amici şi cunoscuţi. N. era sfătuit ce şi cum să facă să-şi prelungească, fie şi în absenţa bolii, venitul de la bugetul de stat. „Să ia şi el o sticlă de whisky şi să meargă la doctor să-i facă o internare de zi, să-i dea la mână că este încă bolnav. Convinge-l tu, că de mine nu ascultă, când i-am zis nici n-a vrut s-audă“. Aşa mi s-a adresat un prieten comun într-o seară târziu, la telefon. N-am făcut-o. Oricum, prietenul meu este de neînduplecat atunci când vine vorba de ceva care i-ar putea murdări viaţa şi sufletul.
Mai zilele trecute, N. mă caută la telefon să mi se plângă de faptul că un alt amic al său i-a reproşat faptul că a refuzat pensia medicală, ba chiar s-a supărat pe el din cauza asta, pentru că a auzit el că putea s-o prelungească şi că nu a vrut – adică tot un soi de refuz şi ăsta. N. a făcut ochii mari şi a rămas fără replică: cum, aşa a ajuns cinstea la noi, românii? Dacă refuzi să fii corupt într-o ţară coruptă până şi prietenii cei mai prieteni se leapădă de tine? Pentru că prietenul lui N. chiar s-a lepădat de el, prin faptul că i-a cerut imperativ să nu mai spună nimănui povestea asta. Era, adicătelea, îngrijorat că N. s-ar putea face de râsul lumii dacă lumea ar afla amănunte despre povestea sa. De parcă cine ştie ce crimă săvârşise şi care, odată aflată, avea să-l supună oprobiului public.
Să tragem linie şi să concluzionăm. În ce ţară trăim? În ţara în care, dacă toţi corupţii ar înnebuni, la propriu, subit şi inexplicabil la un moment dat, singurul nebun ar fi considerat cel sănătos (incoruptibilul); el ar fi singurul care n-ar mai avea zile bune în Cetate. Şi chiar aşa se întâmplă la noi: România este atât de coruptă, de la vlădică la opincă, încât dacă eşti onest, eşti văzut (şi oamenii au grijă să pună foc şi otravă în priviri) ca oaia neagră a societăţii. Prietenul prietenului meu n-o fi pus foc şi otravă în privirile cu care şi-a însoţit dojana lansată împotriva lui N., dar atitudinea lui indică existenţa unei crime pe care spiritul românesc şi-o asumă: corupţia a devenit un mod firesc de a fi al românului. Totuşi, atitudinea lui N. lasă loc speranţei, oricât de firavă ar fi ea. Atâta timp cât mai există români ca el, oricât de puţini, ţara asta mai are o şansă. Şi nu spun cuvinte mari!

P.S. O cunoştinţă nouă a mea, pare-se un om onest, mi-a spus recent, într-o discuţie tematică: „Astăzi, dacă eşti un om corect nu poţi trăi în România. N-ai cum. Ori mori, ori ai o viaţă ca vai de ea“. Îl cheamă George şi are dreptate. Dacă aşa-zisa revoluţie din 1989 era o revoluţie adevărată cu consecinţe pe măsură, nu aveam acum nevoie de o revoluţie morală radicală. Pentru că momentul de redeşteptare naţională a românilor a fost ratat, de fapt redus de protagoniştii lui 1989 la o mascaradă mascată, acum avem consecinţele mascaradei decembriste. Am avut şansa istorică să ne reluăm viaţa de la zero. Acum trebuie să ne ridicăm sufletul din mocirle sordide de neimaginat. Cu atât mai greu, cu cât însuşi sufletul este mocirlă!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here