Duminică, 22 mai, zi de mare importanță pentru credincioși. Ce sfânt e pomenit în calendar. Predica la Duminica Samarinencii

Sfântul Mucenic Vasilisc a fost nepotul Sfântului Mucenic Teodor Tiron. A trăit în vremea împăratului Maximian (286-305). A fost ucis pentru că a refuzat să aducă jertfă idolilor și pentru arderea templului închinat lui Apolon (Sfântul Vasilisc s-a rugat lui Dumnezeu, iar Acesta a trimis foc din cer și astfel a fost distrus templul și statuia idolului Apolon).

Troparul Sfântului Mucenic Vasilisc

Mucenicul Tău, Doamne Vasilisc, întru nevoință să, cununa nestricăciunii a dobândit de la Ține, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugăciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

_________________

Predica la Duminica Samarinencii

În calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica această, a V-a după Pașți, e numită Duminică Samarinencei. Sunt sigur că mulți v-ați întrebat: Cine este această Samarineancă? Cum de a ajuns atât de celebra, când nici măcar numele nu i se cunoaște? Cine este această anonimă contemporană cu Mântuitorul, că din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, să fie amintită tocmai ea? Ce a făcut ea că să merite să între în istorie, să fie pomenită de-a lungul veacurilor, și să i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc? Cine este această femeie care concurează pe Alexandru Macedon și pe Cezar? Cine este această samarineancă despre care se scriu cărți și se vorbește în biserici? Nu există carte de exegeza creștină în care ea să nu fie pomenită. Cine este această samarineancă pe care o pictează marii pictori ai lumii? Cine este această samarineancă și ce a făcut ea că să-și merite locul nu numai în calendar, ci și pe pereții bisericilor noastre?

Este o anonimă, dar o ilustra anonimă. De ce? Că să înțelegem de ce, trebuie să ne ducem puțîn înapoi, în atmosfera întâmplării care a făcut-o să ajungă în istorie, și prin istorie până la noi. Era o săteancă dintr-un ținut al Țării Sfinte, socotit blestemat și spurcat. Se numea Samaria. Era o săteancă oarecare. Am putea spune că era chiar puțîn deocheată. Și o să avedem îndată de ce. Samaria era și este și azi o provincie situată în mijlocul Țării Sfinte, între provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, și provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul și Ierusalimul.

Samarinenii, că și ținutul lor, erau socotiți de către iudei spurcați. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mâna lui. Ba chiar se fereau să treacă și pe teritoriul lor. De ce? Pentru că în timpul invaziei asiro-babiloniene, sub împăratul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Aceștia erau urmașii a două dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim și ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian și și-au stricat rânduielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul că centru religios, pe un alt centru al lor, unde și-au clădit un altar nou, astfel încât în loc să considere Ierusalimul drept locul cel sfânt, și templul din Ierusalim că centru al închinării la adevăratul și unicul Dumnezeu, ei și-au făcut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se închinau și lui Iahve, dar se închinau și unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevăraților iudei, acest lucru era o adevărată catastrofă religioasă. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: „Să nu-ți faci ție chip cioplit” (Deut. 5, 8; Ieșire 20, 4), sau „Să nu mergeți după alți dumnezei, după dumnezeii popoarelor care se vor află în împrejurul vostru” (Deut. 6, 14). Ori, tocmai această făcuseră samarinenii. Din această cauza erau considerați că niște leproși și iudeii ocoleau cu grijă locurile în care își aveau aceștia satele și orașele.

Cu toate acestea Mântuitorul, urmat de apostolii Săi, trecând din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, în patria Să, cum spun adesea evangheliștii, pentru că era din Nazaretul Galileii, în loc să ocolească Samaria, cum făceau toți, urmând valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

Trebuie să ne închipuim că apostolii înșiși nu-L urmau pe acel drum cu bucurie și fără teamă. Pentru un adevărat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mântuitorul se hotărâse să înfrunte acest scandal. Va fi avut El ceva în gând. Poate voia să le dea o anumită lecție apostolilor. Aceștia s-au gândit probabil și la această, deși nedumerirea le stăruia în suflete, și vor fi fost privind în jur să nu-i vadă cineva, și să le-o ia în nume de rău.

Ajunseseră lângă un sat care se chema Sihar. Vedeți, evangheliștii ne dau și detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru întâmplător. Ei fac istorie.

Și dau înadins detalii care să confirme veridicitatea întâmplării. La marginea satului era o fântână. Iisus-s-a oprit să se odihnească, iar pe ucenici i-a trimis în sat să caute ceva de mâncare. În timp ce Mântuitorul stătea lângă fântână, a venit din Sihar o femeie că să ia apă. Această e Samarineancă pe care o amintește Evanghelia de astăzi, și al cărei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a după Pașți, Samarineancă, adică o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleancă, sau sibianca, sau moldoveancă. Cu acest nume a rămas în istorie.

A venit la fântână, L-a văzut pe Mântuitorul și, după îmbrăcăminte, și-a dat seama că e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvânt, pentru că știa că nu se cădea să vorbească cu un iudeu. A scos apă. Probabil venise de acasă cu o găleată și cu o funie cu care să scoată apă. Fântână nu avea instalație proprie de scos apă.

Împotriva tuturor preceptelor Legii, și spre surprinderea femeii, Mântuitorul i s-a adresat cu cuvintele: „Da-mi să beau”. Femeia a fost foarte contrariată. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Omul calcă rânduielile tradiționale. Îl înfruntă: „Cum tu, care ești iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?”

Dialogul se anunță interesant. Femeia aștepta explicația cerută. Nu i-a dat apă. Și atunci Mântuitorul i-a spus: „De ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel care ți-a zis: „Da-mi să beau”, ai fi cerut tu de la Dansul, și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10 și urm.). Ciudată explicație! Și ce vorba fără noimă. Apă vie! Parcă ar există și apă moartă, își va fi zis femeia în sinea ei. Nu mai auzise o astfel de împerechere de cuvinte, deși metaforă că mod de vorbire nu le era străînă orientalilor. În Scriptură evreilor, care era și a samarinenilor, cu unele excepțîi, o astfel de vorbire făcea tocmai frumusețea inegalabilă a multor cărți, precum Cântărea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate că femeia să nu fi fost totuși o prea silitoare cititoare. Și-apoi cărțile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales bărbaților. Ea înțelese cuvintele, în ceea ce spuneau ele simplu și direct, mințîi și înțelegerii ei, dar i se păruse fără noimă. S-a mirat mai departe: „Doamne, — adică domnule —, fântână este adâncă și nici ciutura nu ai; de unde dar ai apă cea vie?” Că doar nu vei fi fiind tu mai mare decât Iacob, părintele nostru, care era în stare să facă minuni? Dar Iisus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină: „Tot cel ce bea din apă această va înseta iarăși, iar cel ce va bea din apă pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, și apă pe care i-o voi da, se va face într-ansul izvor de apă care curge spre viață veșnică”.

Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care să-i ajungă pentru o viață, o ispitea totuși: „Doamne, da-mi apă această,-că să nu mai insetez nici să mai vin aici să scot apă!” Era o cerere de bun-simt, deși se putea să fi fost rostită puțîn în glumă. Cuvintele străinului erau prea grele pentru ea. Putea crede că nici nu au fost rostite pentru ea. Și nici n-au fost rostite pentru ea!

Mântuitorul, aparent, nici nu i-a mai răspuns la această cerere. Și-a dat seama că nu a fost înțeles și că femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va păți și cu Nicodim când îi va vorbi despre nașterea din nou, fără să priceapă sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totuși s-o lămurească și atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregătire.

Mai întâi, că și cum i-ar fi dat speranța că îi va da „apă cea vie”, din care band să nu mai înseteze niciodată, a pus-o la proba, spunându-i: „Mergi de cheamă pe bărbatul tău, și vino aici”. Femeia i-a răspuns: „Nu am bărbat”. A trecut cu bine proba. De ce? Fiindcă Mântuitorul care, că Dumnezeu atoatestiutor, vedea la depărtare și cunoștea faptele, inimile și destinele oamenilor, știuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii.

I-a plăcut răspunsul ei. Spusese adevărul. „Bine ai zis că nu ai bărbat”, a apreciat-o El, și îndată și-a pus în gând s-o uluiasca cu câteva amănunte din viață ei, amănunte care urmau nu numai să-i stârnească la maximum interesul, dar s-o și facă să se angajeze fără rezerve în discuție, cât dintr-o teamă sfânta, că în față unui prooroc, cât din curiozitatea, dar mai ales din dorința de a-și lămuri unele lucruri pe care nu le înțelesese până atunci prea bine.

Mântuitorul a continuat: „Căci cinci bărbați ai avut, și acela pe care-l ai acum, nu-ți este bărbat”, și a mai lăudat-o o dată pentru sinceritatea ei: Această adevărat ai spus”. Așadar trăia în concubinaj cu al șaselea. De dată această femeia a rămas stupefiată. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Atunci a izbucnit: „Doamne, văd că ești prooroc”. Și-a dat seama că altfel n-ar fi avut de unde ști toate acestea. A rămas uimită fiindcă îi spusese un adevăr din viață ei. Și știa precis că nu se mai întâlnise cu el niciodată.
Poate că în discuția pe care a avut-o acolo, Mântuitorul îi va fi spus și multe alte lucruri, pentru că evanghelistul, autorul care scrie întâmplarea, desigur sintetizează, ne da numai esență convorbirii.

Impresionată la culme, dar păstrându-și cumpătul, s-a gândit că n-ar fi rău să profite de faptul că Dumnezeu i-a scos în cale un prooroc, și ce s-a gândit? E un lucru cu care probabil nu mă voi mai întâlni niciodată.- Ia să-i pun eu întrebarea vieții mele, aceea care ne preocupă pe toți, locuitorii Samariei, întrebarea națiunii mele, aceea care face să fim disprețuiți de iudei și ocoliți. Această trebuie să fie un altfel de iudeu, un înțelept, de vreme ce stă de vorba cu mine. Poate mă va lămuri. Dacă a știut să-mi spună atâtea din viață mea, fără intoiala, va ști să-mi răspundă și la această. Și îl întreabă: „Doamne, părinții noștri (aceștia din Samaria) s-au închinat în muntele acesta (muntele Garizimului), voi însă (cei din Iudeea) ziceți că în Ierusalim este locul unde se cuvine a se închină”. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevărul?

Abia acum Mântuitorul i-a dat, de fapt, apă cea vie. Acum i-a dat de fapt răspunsul la cererea ei care ni s-a părut a fi, și era într-adevăr, naivă, dar pe care Mântuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discuția până la acest punct, în care urmă să-i dea răspunsul. Era un răspuns pentru ea? Era și pentru ea. Dar era mai ales o proclamație, o declarație de credință, unul din acele momente în care Mântuitorul își delimita învățătură Să de cea a Vechiului Testament, dar și de cea a neamurilor. De dată această o delimita și față de unii, și față de alțîi.

Ceea ce i-a spus Samarinencei e că o continuare a Predicii de pe munte. Samarineancă era doar un pretext. Întâlnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmează și care fac parte din esență Evangheliei Sale. Iată de ce, această anonimă din Samaria a intrat în istorie. Pentru că ea a auzit cea dintâi aceste cuvinte. Și, cine știe, poate că chiar ea le-a transmis, și de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde să le fi luat? Să le fi repetat Iisus? Să le fi repetat însoțitorilor convorbirea? Nu prea obișnuia.

Vom înțelege acum mai bine de ce a intrat samarineancă în concurență cu Alexandru Macedon și cu Cezar, pentru un loc în istoria omenirii. Și s-ar putea să fie mai mulți cei care au auzit de ea, decât cei care au auzit de Alexandru Macedon și de Cezar!

O sfânta cu numele uitat. O sfânta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru că a ținut minte și a propovăduit cuvintele lui Iisus, pentru că L-a recunoscut și Îl va fi propovăduit că Mesia, pentru că a transmis una din cele mai delicate soluțîi pentru vremea aceea, dar și pentru alte vremuri, privitoare la importantă problemelor legate de cult, samarineancă își merită locul în Evanghelie-și în pomenirea noastră. Ea s-a făcut instrumentul unei precizări fundamentale cu privire la depășirea de către creștinism a naționalismului îngust, a Legământului celui vechi, că și a altor nationalisme, că și cel al samarinenilor de pildă, lărgind creștinismul până la dimensiuni universale.

Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: învățătură Mea este universală. Are limitele cât limitele lumii, și centrul pretutindeni, pentru că fiecare om e o lume, și lumea că un individ. Se află peste tot. E mare cât cea mai mare mărime, dar încape și într-o inima de om. Și, mai presus de toate, nu e în forme, locuri și ritualuri, decât atunci când e în oameni, în duh și adevăr. Numai atunci se poate salaslui și în forme, locuri și ritualuri, peste tot pe unde există oameni.

Dar să mergem chiar la cuvintele Mântuitorului. „Zis-a ei lisus: Crede-Mă, femeie, că va veni vremea când nu în muntele acesta, nici în Ierusalim va veți închină Tatălui. Voi nu știți cui va închinați, iar noi știm cui ne închinăm, căci mântuirea este de la iudei”. Afirmă, așadar, continuitatea dintre cele două Testamente, pe care cei din Samaria, și neamurile în general o ignorau, și nu era bine.-Dar mai afirmă că ceva urmă să se schimbe și în privința iudeilor. Dacă ar fi spus unui iudeu sau în Iudeea că va veni vremea când locul de închinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat înainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a făcut această declarație unei samarinence, căreia vestea îi va fi făcut chiar plăcere, deși Iisus îi negase și Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de închinare. Și această era o tradiție care urmă să se schimbe și, pe care, de fapt, o va schimbă chiar El, și chiar în momentul acela, când zicea: „nici în muntele acesta al vostru.

Și îndată, continuându-și vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse în locul celor vechi: „Dar va veni vremea, și a și venit (s.n. venise chiar în acel moment, când o decidea Mântuitorul), când adevărații inchinatori se vor închină Tatălui cu duhul și cu adevărul, căci Tatăl astfel de inchinatori caută”. Și că s-o încredințeze că nu poate fi decât așa, i-a dat în continuare o definiție a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: „Dumnezeu este duh, și cei ce se închină Lui, se cuvine să se închine cu duhul și cu adevărul”.

Ceea ce urmează ne descoperă o samarineancă isteață și credincioasă. E drept că amestecă credință iudeilor cu cea a samarinenilor, dar așa era credință lor. Ei se considerau și erau de fapt iudei numai că, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptaseră câteva- obiceiuri care deveniseră tradițîi proprii, deosebite de ale iudeilor.

Femeia nu s-a mulțumit cu răspunsul lui Iisus, deși era clar că era de acord cu El. Îi mai trebuia însă o verificare. Și nu s-a sfiit să i-o ceară. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant și m-aș bucură să vină acele vremuri de care vorbești, și care să ne scape și pe noi de blamul și blestemul iudeilor. Dar cum dovedești că va fi așa? Numai unul singur ar putea da mărturie valabilă despre acestea: Mesia!

Ce multe lucruri știa femeia această! Și avea o judecată dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbările așteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, și nu poate nimeni s-o dea, decât Acela pe care Îl așteptăm toți. „Știu că are să vie Mesia, adică Hristos, și când va veni Acela, ne va spune toate”.

Avea dreptate. Lui lisus îi va fi plăcut replică și i-a admis obiecția. Numai Mesia avea această autoritate, de a pune credință și practicarea ei pe alte baze. Așa se știa dintotdeauna. De aceea și era așteptat cu atâta înfrigurare. Și atunci Mântuitorul i-a oferit cel din urmă argument, exact în sensul așteptărilor ei: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu ține”.

Trebuie să ne imaginăm că femeia va fi fost surprinsă de o asemenea declarație, după ce o uimise și faptul că străinul îi cunoștea trecutul, și fusese apoi supusă, într-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobișnuite. Încheierea era de-a dreptul uluitoare!

N-a mai putut face altceva, decât să fugă în sat și să-i anunțe pe locuitorii satului despre cele întâmplate. Sfântul Evanghelist Ioan povestește simplu, în câteva cuvinte: „Femeia s-a dus în cetate și le-a zis oamenilor: Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut”. Că să ne arate cât era de emoționată, Sfântul Ioan notează un amănunt, pe lângă acela că cel mai mult a impresionat-o faptul „că îi spusese ei toate câte a făcut”, anume că „și-a lăsat vasul de apă acolo”. Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

Trebuie să ne-o imaginăm alergând și vorbind, strigând în dreapta și în stânga și chemandu-i pe toți să meargă să vadă ceea ce a văzut ea: „Veniți de vedeți!” Dar a mai adăugat ceva. Parcă nu cu toată convingerea, ci cu oarecare teamă, că să nu fie luată drept o exaltată, și să n-o asculte nimeni. Zicea: „Nu cumva e Acesta Hristosul?”

A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe săteni, pentru că și-au părăsit casele și au venit la fântână să-L vadă pe omul cel minunat. Sfântul Evanghelist Ioan povestește că, după cea au stat de vorba cu El, L-au invitat să meargă cu dânșii în Sihar și că Mântuitorul a rămas cu ei două zile. Și să nu uităm: era împotriva tradiției iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strășnicie. Venise însă Cel care avea dreptul să dispună o îndreptare! (întreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

Mântuitorul a făcut cu Samarineancă, am putea spune, o prima catehizare creștină. A învățat-o despre Dumnezeu. După ce i-a spus că se cade să ne închinăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr, i-a precizat: „pentru că duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip și dimensiuni omenești, cu trebuință de a mânca și a bea. Era un fel de a-i spune că venise momentul când, ceea ce fusese dat celor vechi să știe, potrivit mentalității lor, și care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depășit. Trebuia trecut la o treaptă superioară de înțelegere a lui Dumnezeu, și a închinării ce I se cuvine: în duh și în adevăr, nu prin forme și jertfe care ar fi fost închinare prin acelea.

Important devenea acum, exact ceea ce era înainte secundar și total neglijat, adică inima, starea sufletească, dreptatea și adevărul, care intovaraseau ritualurile, rugăciunea și jertfă. O adevărată revoluție spirituală. Nu e de mirare că cei obișnuiți cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut înțelege această radicală schimbare a unor mentalități și tradițîi vechi de secole. De altfel, tocmai încercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viață. Cu nimic nu e lupta mai grea decât cu tradițiile, intrate în conștiința poporului, chiar și când acestea ajung să fie absurde și să-și piardă sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, iraționalul de rațional.

I-a mai spus Samarinencei că Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului și, fiind pretutindeni, vede și știe tot. I-a mai spus că Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A învățat-o apoi cum trebuie să fie legăturile dintre oameni și Dumnezeu, și i-a spus că acestea trebuie să fie prin rugăciune, iar rugăciunea trebuie să fie în duh și în adevăr. Va fi înțeles Samarineancă acest „în duh și în adevăr?”

Se poate să fi înțeles, chiar dacă, întreabă, i-ar fi fost greu să explice cum vine asta. Sintagma e atât de profundă, și de o concentrare că de stea redusă la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Și noi o înțelegem, dar cred că puțini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafrază care să nu-i trădeze esență. E și această o dovadă că sintagma nu putea fi inventată nici de Samarineancă, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o însă de la Iisus, au redat-o așa cum au auzit-o, fără s-o mai dezvolte, fără să încerce s-o explice. Sfântul Ioan se oprește brusc, după ce o însemnează (Ioan, 4, 24).

Ceea ce nu înseamnă că nu se poate totuși explică și că nu știm despre ce este vorba. Remarcă noastră este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra în două cuvinte ceea ce necesită o carte pentru a fi explicat.

Despre această ne-am putea convinge ușor, dacă am stă de vorba doi câte doi, sau mai mulți laolaltă, și ne-am pune întrebarea: „Ce înseamnă închinare în duh și în adevăr?” Cred că n-ar fi prea ușor să răspundem dintr-o dată, deși în gândul nostru ni se pare că toți știm despre ce e vorba. Când ajungem însă să trebuiască să ne exprimăm în cuvinte, e ceva mai greu.

Și nu m-am oprit la această întâmplător. Am constatat din nenumărate discuțîi că pot ieși de aici foarte multe confuzii. Asupra câtorva din aceste confuzii aș vrea să medităm împreună. Unii zic: Trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh adică fără nici o formă, fără sărbători, fără post, fără ritual, fără preoți, fără veșminte de slujba, fără să-ți faci cruce, de pildă, fără să ingenunchezi, fără să te duci la biserica. Alțîi zic: închinare în duh înseamnă închinare din inima bună, închinare din gând curat, închinare din credință dreapta, cu iertarea celor ce ne-au greșit, cu pocăînță inimii, cu hotărârea de a face bine după măsură posibilităților, cu iubire față de toată lumea, până și față de vrăjmași, cu rugăciune pentru alții.

Care din cele două interpretări menționate mai înainte talcuieste așa cum trebuie cuvântul Mântuitorului? În aparență și una, și altă. În fapt, cei care optează pentru prima talcuire se rătăcesc, pentru că iau textele Sfintei Scripturi izolate, și scapă din vedere unele aspecte care se lămuresc prin alte locuri din Sfânta Scriptură și din învățătură Mântuitorului.

Mântuitorul și apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor

sinagogii, a învățat în templu și în sinagogi, și a recomandat celor pe care îi vindecă să se arate preoților (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sărbători (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), când a luat cuvântul în sinagogă din Nazaret, și-a pus fără indoiaja tefilinul pe umeri, adică vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), când vindecă bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor (Luca 4, 40), se ruga în templu, în sinagogi și în locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit pâinea și vinul că materii rituale (Luca 22, 19-20), a îngenuncheat la rugăciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbește de tămâie și de rugăciunea sfinților (Apoc. 5, 8).

Oare când unii refuză semnul crucii, nu știu că Sfântul Pavel i-a osândit pe „vrăjmașîi crucii lui Hristos?” (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc să-și mențînă bisericuțele lor, ieșite din comuniunea cu Biserica cea „una, sfânta și sobornicească”, deci mânați de interese personale și născute din păcat, rastalmacesc toate aceste lucruri că să lovească în Biserica lui Hristos, sub pretextul că oferă una mai bună. Până la urmă, pe cele mai multe dintre lucrările pe care le neagă Bisericii Ortodoxe, le reintroduc și la ei sub alte forme, contrazicându-și propriile învățături, și înșelând pe naivi de dragul de a se arată pe ei înțelepți și pricepuți la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfântului Pavel care îndeamnă: „De acestea să le aduci aminte oamenilor, și să-i îndemni înaintea Domnului să nu între în dispute, căci nu-s de nici un folos și numai smintesc pe ascultători” (Iisus Tim. 2, 14-22).

Unii că aceștia, „au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De aceștia ferește-te” (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preoțîi, dar își fac păstori; nu recunosc bisericile, dar își fac „case de rugăciuni”, exact cum sunt și bisericile; nu recunosc veșmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele tradiționale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea într-adevăr pot înșela numai pe cei slabi de minte și dovedesc că nu duhul adevărului îi îndrumează ci duhul celălalt, al mândriei, al slavei deșarte, și al dorinței de stăpânire. Unora că acestora li se potrivește cuvântul: „Se apropie de Mine cu buzele lor, și mă cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai mulți sunt cuprinși doar de viclenie, iar cei care au râvna cu adevărat, „nu au pricepere” (Rom. 10, 2).
Talcul adevărat al cuvintelor „închinare în duh și în adeavr”

constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare, numai când sunt umplute cu inima bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorința de transformare în bine, renunțarea la judecarea aproapelui, renunțarea la disputele deșarte, smerenie, rămânere în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor și continuată până azi prin succesiune apostolică, în Biserica noastră ortodoxă. În Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau în piețele publice „că ei sunt altfel”. Așa fac astăzi și sectanții noștri. Parcă ar fi rupți din pildă Vameșului și a Fariseului!

Ei inventează alte forme numai spre a se deosebi, punând accentul tocmai pe formele inventate de ei, în loc să-l pună pe duh și adevăr. Noi avem formele noastre tradiționale, nu.de noi inventate, care vin de la Mântuitorul și de la Apostoli, și au trecut că atare prin 2000 de ani de experiență. Noi credem că „a fi în duh Și adevăr”, se poate numai în aceste forme tradiționale, biblice, atestate și garantate de experiență bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucrează și nu mântuiesc prin ele însele, dar nici fără ele nu ne putem mântui, pentru că prin ele ne exprimăm credință și închinarea în duh și adevăr.

„Noul Așezământ nu este al buchei, ci al duhului, pentru că buchea ucide, iar duhul da viață” (Iisus Cor. 3, 6). Prin „buche” se înțelege formă goală, folosită fără sensul ei duhovnicesc, pentru ea însăși, că și cum mântuirea s-ar obține numai prin formă. Ceea ce e.ciudat, e că răzvrătiții împotriva formelor tradiționale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventează altele, numai de dragul de a fi altfel. În cazuri de viață izolată, departe de lume și de Biserica organizată, dar numai acolo, închinarea în duh și adevăr poate capătă forme speciale. Iată o parabolă care ilustrează această idee:

Trei tineri scăpați dintr-un naufragiu au reușit să ajungă într-o insula nelocuită. Vaporul s-a scufundat și ei și-au organizat viață cum au putut, având acolo cele de trebuință. Nu știau nici o rugăciune. Știau doar că Dumnezeu este Treime, așa că au imaginat o rugăciune simplă: „Trei voi, trei noi, miluiți-ne pe noi”.

Toată viață, până au ajuns că la 90 de ani, au rostit această rugăciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din întâmplare căci calea era greu navigabilă, și pe ci era și un episcop. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicațiilor hărților că ar fi pustie, au coborât toți de pe vapor și i-au găsit acolo pe cei trei, ninși de ani și de așteptare.

Episcopul i-a întrebat ce rugăciuni știu, și ei i-au răspuns: Știm o rugăciune simplă, compusă de noi, fiindcă atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educație religioasă. Și și-au descoperit textul rugăciunii. Episcopul le-a spus că nu e de ajuns și că sunt în primejdie să-și piardă mântuirea. I-a povățuit să învețe măcar rugăciunea domnească, Tatăl nostru. I-a învățat rugăciunea Tatăl nostru, iar conducătorul vaporului i-a invitat să se întoarcă înapoi în țările lor. N-au vrut. Erau prea bătrâni și se obișnuiseră acolo pe insula.

Într-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat să se depărteze mai mult de o zi de mal, că la un moment dat cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacție pe cei trei bătrâni venind spre vapor și umblând pe apă că pe uscat. Comandantul a oprit vaporul și episcopul i-a întrebat: „Ce-i cu voi? V-ați răzgândit? Vreți să va întoarceți înapoi în țările voastre?” „Nu, a răspuns unul dintre ei, dar am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învățat, și ne temem să nu ne pierdem mântuirea, așa cum ai spus Prea Sfinția Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo numai merge”.

Episcopul și-a dat seama atunci că oamenii nu mai aveau nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o știau ei. Aceea era rugăciunea în duh și în adevăr, pentru că era adresată lui Dumnezeu din suflete curate, cu toată credință, cu toată forță sufletului lor. Numai așa se putea explică darul ce-l capatasera, de a merge pe apă că pe uscat. Și atunci le-a spus: „Duceți-va înapoi și ziceți-va mai departe rugăciunea voastră, și mântuiți-va în Domnul, și rugați-va și pentru noi! ”

Parabolă vorbește de la sine. Aceștia se aflau în închinare în duh și în adevăr. Erau bineînțeles în împrejurări speciale. Noi trăim în mijlocul lumii și, așa cum avem nevoie de școli pentru a învață, de spitale pentru a ne lecui, de îmbrăcăminte și de fabrici de îmbrăcăminte, de lumina și de uzini electrice, de cărți și de tipografii, și înaintea lor de autori, tot așa avem nevoie și de condiții pentru a ne exprimă legăturile cu Dumnezeu și comuniunea dintre noi, în sensul învățăturilor lăsate de Mântuitorul. Și cei trei se exprimau în felul lor, comunitar. Deveniseră trei că unul și capatasera același dar. În acest sens cei trei sunt un bun exemplu și pentru noi, și parabolă nu e numai pentru pustnici!

Rugăciunea în duh și în adevăr se aseamănă cu rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”, aceea care, atunci când I se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptățește. Aceea prin care cel ce se roagă își vede barna din ochiul sau, și nu paiul din ochiul vecinului. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la biserica, cum spune Mântuitorul, merge întâi de se împacă cu cel căruia i-a greșit sau cu cel cu care este în supărare. Rugăciunea în duh și în adevăr este rugăciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci când stă de vorba cu El, de pildă când zice: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Iartă în clipă aceea pe toți cei care i-au greșit și nu ține minte răul.

Această este rugăciunea în duh și adevăr: rugăciunea celui care nu încearcă să se însele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Și acestea nu le poate ști nimeni, decât duhul omului și duhul lui Dumnezeu! De aceea este în duh și în adevăr. Această rugăciune a învățat-o Mântuitorul pe Samarineancă din Evanghelia de azi. Și iată, în virtutea faptului că a stat de vorba cu Mântuitorul, a căpătat grația de a fi pomenită până în zilele noastre. Și amintirea ei se va perpetuă în vecii vecilor.

Tradiția creștină ne spune că această femeie s-a pocăit, că a fost una din ucenitele Domnului și că a propovăduit învățătură Să până la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce și-a început propovăduirea chiar în momentul în care a plecat de la fântână, și ducându-se în satul ei a spus: Am văzut pe Cineva care ar putea să fie Mesia!

Iată, așadar, pentru care motive Samarineancă a intrat în istorie. Ea a rămas martoră peste veacuri a unei importante învățături, transmise fără îndoială și prin ea. învățătură nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. învățătură ni se adresează nouă tuturor, și lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ținem minte, este tocmai această invitație a Mântuitorului de a I ne închină în duh și în adevăr. Nu e greu să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh și în adevăr, în sinceritate, în smerenie, în modestie, în generozitate, în bunătate, toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se rasfrâng și în viață aproapelui nostru, în viață societății, în viață lumii în care trăim. Fiindcă, în fond, Dumnezeu această vrea, că rugându-ne Lui în duh și în adevăr, să creăm o lume care să fie a Duhului și a adevărului.

IPS Antonie Plămădeală
Tâlcuri noi la texte vechi, Editura Sophia

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here