Deși cu educație teologică la bază, deputatul Gigel Știrbu nu a fost niciodată atras de dimensiunea mistică decât, probabil, din considerente materiale. Comportamentul său ulterior părăsirii profesiei de preot o dovedește cu vârf și îndesat.
Cu fler de șmecheraș postdecembrist, caracterul adevărat al deputatului de azi Gigel Ştirbu n-a ezitat să iasă la suprafață după ce a lăsat în urmă Biserica, schimbând viața printre cele sfinte cu afacerile ilegale cu alcool contrafăcut. Ambiția și capacitatea de a se aciua pe lângă oameni cu trecere în mediul politic l-au ajutat să urce relativ repede în politica PNL, partid care l-a aburcat în posturi importante, cum ar fi cel de subprefect, cel de secretar de stat, cel de ministru și, de vreo șase ani încoace, cel de deputat. Cum interiorul său este văduvit de existența scrupulelor, omul a dovedit o decădere morală invers proporțională cu ascensiunea sa publică, mușcând în primul rând mâini care l-au hrănit. Fostul președinte al PNL Olt, Ioan Ciugulea, a simțit cu durere această mușcătură care l-a și detronat din funcția de lider după ce l-a ajutat pe Știrbu să ajungă în politica mare.
Spre deosebire de nulitățile care rămân nulități orice ar face, Gigel Știrbu are calitatea de a învăța repede și de a profita de orice conjunctură care îi este sau care îi poate deveni favorabilă. Are, așadar, fler. Așa a mirosit oportunitatea care l-a înrudit – via Ciugulea – cu fostul premier Călin Popescu Tăriceanu, așa și-a dat seama că viitorul său politic depinde nu doar de oameni influenți, ci și de un CV bine pus la punct, din care nu lipsesc, pe lângă puzderia de studii care se fac ştim noi cum, lucrările științifice, chiar dacă autorul lor nu a avut nici o pregătire pentru a le putea elabora ș.a.m.d.
Nu-i lipsește nici abilitatea politicianului care convinge dându-și ochii peste cap în fața camerelor de luat vederi pentru a ne asigura de bunele lui intenții, de bunele lui convingeri și de grijile sale în privința țării. Nu-i lipsesc nici manierele atunci când contextul i le solicită. Toată această fațadă, toate înfățișările pe care le ia, toată construcţia imaginii sale publice cade ca un văl pentru cine îl cunoaşte cu adevărat pe fostul popă şi ceea ce rămâne este un monument al ipocriziei bine hrănite. Peste care se aşează, aşa cum se întâmplă în cazul multor altor politicieni români obişnuiţi să respire, vreme de mai multe cicluri electorale, aerul funcţiilor publice înalte, aroganţa. Iar aroganţa este etajul de la care totdeauna purtătorul cade. Mai devreme sau mai târziu.
