Aşa-zişii revoluţionari care au făcut din nou, luni, scandal în stradă nu sunt decât o adunătură de neamuri proaste creată după momentul 1989, din considerente politice, la iniţiativa lui Ion Iliescu şi umflată de escroci postdecembrişti precum Bebe Ivanovici.
Scriu aceste rânduri nu ca unul care îşi dă cu părerea de pe margine, ci ca unul care cunoaşte bine fenomenul, luând parte activ la Revoluţia din 1989, unde, pe lângă şirul real al evenimentelor, a fost şi multă prostie. Ei bine, tocmai cei care au luat parte la prostie sunt acum cei mai vehemenţi în a-şi cere şi apăra drepturile acordate, din calcule pur politice, de tătucul Iliescu. Mulţi dintre cei care se bat azi cu pumnul în piept s-au aflat, în zilele Revoluţiei, în metrourile bucureştene: unii dintre ei controlând valurile de mulţime care circula doar cu trenurile subterane, alţii omorându-şi timpul cum puteau mai bine între două sandwich-uri puse la dispoziţie de populaţia bucureşteană. Cine a fost acolo ştie foarte bine că multe dintre WC-urile din staţiile de metrou erau încuiate pentru a împiedica sexul practicat intens atunci de tinerii sosiţi din toată ţara pentru a participa la Revoluţie. După controale şi sex, revoluţionarii din metrou au părăsit „baricadele” pentru a merge, în primele zile ale anului 1990, la Primăria Sectorului 1, unde erau aşteptaţi de fostul tovarăş Ion Iliescu pentru a le înmâna diplomele de revoluţionar. Legătura lui Iliescu cu revoluţionarii s-a pecetluit, ulterior, la o masă servită nu ştiu unde ca după o treabă bine făcută. Eram acolo, dar am refuzat să merg la masă cu cel ce avea să devină primul preşedinte postdecembrist al României, aşa cum, mai târziu, am refuzat să mă înscriu pe lista celor îmbiaţi să primească plată pentru „patriotismul” lor interesat. Afacerile cu terenuri şi certificate de revoluţionar care au îmbogăţit apoi escrocii din tabăra aşa-zişilor revoluţionari m-au făcut să cred că am ales calea cea bună. Unul dintre revoluţionarii vocali în primii ani de după Revoluţie a mers cu mine în Capitală, în 23 sau 24 decembrie 1989, în acelaşi autocar. La primele focuri de armă auzite în preajma sediului Televiziunii Române, cel în discuţie a şters-o sănătos înapoi acasă, cu ce a găsit. Azi este revoluţionar cu acte-n regulă. Mulţi dintre cei despre care eu ştiu că au privit Revoluţia în direct la televizor au, de asemenea, certificat de revoluţionar. Aflând, mirat, că eu am participat la ceea ce s-a numit revoluţie şi că deţin, drept dovadă în acest sens, o diplomă acordată „la cald” de Iliescu, unul dintre ei s-a arătat aproape scandalizat, propunându-mi să iau legătura cu cine trebuie pentru a obţine multrâvnitul certificat de revoluţionar, enumerându-mi avantajele pe care le-aş putea avea. Ce-i drept, pentru că termenul prevăzut de lege pentru depunerea dosarelor expirase, trebuia să „dau ceva”.
Iată pentru ce sunt indignat şi indignarea mea n-are nici o legătură cu victimele reale ale Revoluţiei din 1989 sau cu urmaşii acestora, singurii oameni care ar trebui să beneficieze de sprijin din partea statului. Mulţi dintre cei care au beneficiat pe nedrept, pe lângă alte avantaje, de indemnizaţia de revoluţionar au ales, pentru că suma primită lunar din partea statului era substanţială, să nu mai muncească, iar când plata a fost, în 2012, sistată, au rămas, ca tot românul care îşi fură singur căciula, muritori de foame. Aceştia sunt azi cei mai energici apărători ai drepturilor acordate anapoda printr-o legislaţie cu găuri prin care au pătruns toţi neisprăviţii clamând, hidos, eroismul. Ei au fost mânaţi în stradă, de data aceasta, de teama că, refăcându-se listele pentru acordarea unui nou certificat în consonanţă cu faptele reale şi cu legea, aşa cum urmăresc autorităţile momentului, vor rămâne definitiv fără sinecură. Adică vor trebui, într-un final, să muncească. Un paradox în contextul confortului cu care s-au obișnuit.
