Mari sfinți, prăznuiți azi, joi, 12 mai. Pildă de mucenicie şi mărturisire a lui Hristos/ Primul patriarh apărător al icoanelor

Astăzi sunt pomeniți în calendarul ortodox Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului, şi Gherman, patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nou Mucenic Ioan, din Serres, în Grecia.

Viaţa Sfântului Ioan Valahul, pildă de mucenicie şi mărturisire a lui Hristos

Acest binecuvântat vlăstar al ţării noastre s-a născut într-o familie de ţărani evlavioşi din Oltenia, pe timpul domniei lui Matei Basarab. Crescut de mic în dreapta credinţă, iubea mult pe Dumnezeu, biserica, rugăciunea şi ascultarea de părinţi.

Pe când avea doar 15 ani, fericitul tânăr Ioan a fost ales şi întărit de harul Duhului Sfânt să fie mucenic al lui Hristos într-un chip ca acesta.

În toamna anului 1659, năvălind o ceată de turci pe Valea Oltului dinspre Ardeal, au făcut mari jafuri prin sate în drum spre Dunăre şi au luat în robie mulţi tineri nevinovaţi. Printre cei robiţi a fost şi fericitul Ioan. Trecând Dunărea, turcii şi-au împărţit robii, luând fiecare după voie şi plăcere pe cine voia. Aşa a ajuns nevinovatul Ioan în stăpânirea unui ostaş turc rău şi desfrânat. Pe lângă drumul greu, pe lângă foame şi osteneală, sărmanii creştini luaţi în robie trebuiau să sufere şi sete şi bătăi şi umilinţe de tot felul, iar la urmă să fie siliţi spre necuratele pofte ale desfrânării de către stăpânii lor păgâni şi tirani.

Văzându-se într-o zi silit spre necurata patimă de către un turc, fericitul Ioan l-a refuzat cu scârbă, mărturisind că este creştin şi urăşte necuratele patimi păgâneşti. Atunci, mâniindu-se, tiranul voia să-l silească, dar tânărul creştin, întărit de râvna credinţei în Hristos, l-a lovit pe tiran, care îndată a murit. Ceilalţi ostaşi l-au legat în lanţuri şi aşa, după câteva luni de chinuri şi de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol, iar fericitul şi neîntinatul Ioan a fost dat ostatic femeii turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsă, ca să-i fie slugă până la moarte. Acea femeie, rănindu-se de frumuseţea lui Ioan, îl trăgea spre necurata desfrânare şi spre legea mahomedană, silindu-l să se lepede de credinţa cea dreaptă în Hristos.

Atunci fericitul Ioan, rugându-se mult lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-l întărească în mărturisirea dreptei credinţe şi să-l izbăvească de ispita desfrânării, a spus cu îndrăzneală: „Cred în Adevăratul Dumnezeu, Care S-a răstignit pe Cruce pentru noi, şi doresc cu bucurie să-mi dau viaţa pentru Hristos, decât să mă turcesc şi să mă însoţesc cu tine!”.

Astfel, mărturisitorul Ioan a fost aruncat în temniţă şi apoi zdrobit cu cumplite chinuri. Rămânând neschimbat şi tare ca un diamant, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, şi aşa şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui Hristos, la 12 mai 1662, iar trupul său a fost aruncat la loc necurat.

Sfântul Gherman – primul patriarh apărător al icoanelor

in punct de vedere istoric, primele icoane datează din secolele II-III, cele mai vechi şi mai numeroase fresce fiind descoperite în catacombele Romei – reprezentând pe Maica Domnului şi pe Mântuitorul Iisus Hristos. Găsim reprezentări ale Maicii Domnului în catacomba Domitillei – proorocul Isaia şi Fecioara cu Pruncul, pe pereţii catacombei Sfinţilor Petru şi Marcelin – Fecioara cu Pruncul, încadrată de doi magi şi pe pereţii Cimitirului Ostrian – Maica Domnului, rugându-se pentru creștini. Pentru spaţiul oriental, viața cuvioasei Maria Egipteanca, scrisă în secolul al IV-lea, amintește despre o icoană a Fecioarei amplasată la intrarea „în biserica cea mare a Ierusalimului, a împăratului creștin Constantin”.

Creştinismul răsăritean este sinonim cu istoria icoanei ca relaţie, trăire şi fereastră către Dumnezeu. Atunci când anumite minţi au încercat să despartă Ortodoxia de icoană, poporul binecredincios, ierarhi, preoţi şi monahi s-au lepădat de tot ceea ce ţinea de viaţa lor personală, pentru a apăra icoana lui Dumnezeu.

Primul ierarh care s-a aruncat în vâltoarea iconoclasmului a fost Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului. Născut în preajma anului 645, fiu de patrician, Sfântul a urcat pe scaunul patriarhal în anul 715. Tot în acea perioadă, coroana imperială a fost luat de Leon al III-lea Isaurul, un împărat tânăr şi energic, provenit din părţile orientale ale Imperiului Bizantin. Ciocnirea a fost inevitabilă. La doar un an, Sfântul Gherman a fost chemat la palat, propunându-i-se scoaterea icoanelor din biserici: „Să le scoatem, preasfințite, iar dacă sunt cu adevărat sfinte, să le urcăm mai sus, ca să nu le întinăm cu sărutarea noastră!”. Reacţia sfântului a fost imediată: „Să nu fii acela, împărate!”, urmând un lung cuvânt de apărare a icoanelor, cuvânt păstrat în sinaxarul Sfintei Bisericii.

După multe discuţii avute cu Leon al III-lea, Sfântul Gherman „a pus omoforul său cel patriarhicesc în dumnezeiescul altar, pe Sfânta Masă, lăsându-şi dregătoria. Iar împăratul, umplându-se de mânie pentru cuvintele lui îndrăzneţe, a trimis pe ostaşii săi înarmaţi ca de război care, bătându-l cu palmele pe sfântul şi în tot chipul lovindu-l şi împingându-l, cu necinste l-au izgonit din casele patriarhiei. Iar el, ducându-se la liniştea monahicească, a petrecut restul zilelor între monahi şi a adormit cu pace întru Domnul. El a fost patriarh paisprezece ani şi cinci luni”.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787, numele său a fost adăugat în rândul sfinților, rămânând în istoria mântuirii drept primul patriarh care şi-a sacrificat viaţa pentru ca icoanele să fie astăzi în bisericile, în casele şi în sufletele noastre.

Sursa: doxologia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here