Nicolae Tiţa a sporit numărul celor care, prin plecarea lor, sporesc singurătatea noastră pe pământ

Vestea că scriitorul şi jurnalistul Nicolae Tiţa a murit a căzut năprasnic asupra mea, ca şi asupra altor apropiaţi ai săi, ai noştri! Ştiam că era grav bolnav, dar, în ciuda faptului că este considerată ca făcând parte din ciclurile universului, deşi face parte din noi încă din clipa naşterii, moartea ne ia, totuşi, totdeauna, prin surprindere ori de câte ori devine evidenţă. Şi, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, am retrăit, fulgerător şi dureros, toate clipele pe care le-am trăit cu Nicu. 

Muncitor calificat angajat într-o întreprindere slătineană, în urmă cu peste două decenii a părăsit îndeletnicirea prin care îşi câştiga pâinea şi, pasionat de cuvântul literar în primul rând, a ales să intre în presa locală, devenind redactor şef al săptămânalului Anotimp Magazin, înfiinţat în primii ani de după Revoluţie de regretatul Călin Jipa. Acolo l-am cunoscut şi, pe tărâmul pasiunii noastre comune, cel literar, ne-am şi împrietenit. Aflând că lucrez în industrie, cum lucrase şi el, a fost cel care m-a îndemnat asiduu, la fiecare întâlnire aproape, să renunţ la meserie şi să îmi urmez pasiunea pentru cuvânt. Probabil că îndemnurile lui repetate au lucrat, şi ele, în mine, născând, împreună cu alte trăiri, sentimente precum dorinţa de a-mi vedea numele publicat pe hârtie sau invidia pe care am început s-o simt faţă de cei care o făceau deja. Cert este că, la un moment dat, după scurte colaborări la câteva dintre primele publicaţii apărute în peisajul publicistic local după 1990, am renunţat la munca în producţia industrială şi am intrat în presă. La fel ca el.

Au urmat multe momente petrecute împreună, discuţii interminabile la finalul unor evenimente culturale, discuţii lungi în redacţia Anotimp Magazin, publicaţie în care mi-a publicat câteva grupaje de versuri, convorbiri în alte împrejurări, întâlniri în cadrul unor cenacluri literare etc. L-am admirat, i-am admirat scrierile literare în care explora filoane fantastice fie în genul lui Vasile Voiculescu, fie în linia profund metaforică a lui Fănuş Neagu, dar cu un fir totdeauna particular. De altfel, eforturile lui artistice au fost recunoscute la zeci de concursuri literare naţionale, unde i s-au acordat premii. 

Viaţa a făcut în aşa fel încât să ne îndepărtăm un pic, să se rărească astfel de momente şi trăiri nu sub semnul vreunor poziţii potrivnice voluntare, ci pur şi simplu. El s-a lăsat absorbit de munca titanică la publicaţia pe care a înfiinţat-o prin 2004, Santinela, eu mi-am urmat calea mea, cu din ce în ce mai puţine preocupări literare, cele care ne apropiaseră şi care ne ofereau prilejuri de întâlniri şi discuţii, de trăiri comune, la început. El însuşi a pierdut din patima scriitoricească în anii din urmă sub efortul publicisticii care te lasă fără timp. Iar Nicu Tiţa muncea din greu, pentru că el nu putea să structureze şi să furnizeze o ştire pur şi simplu, în formula simplă a informării publice, ci o trecea prin sitele observaţiei, ale analizei, practică proprie periodicelor. 

Boala şi suferinţa l-au făcut aproape invizibil în ultima vreme, astfel că ultimile întâlniri cu el au fost foarte rare. Penultima a fost prin toamna anului trecut. Am discutat în stradă preţ de vreo jumătate de oră şi mi-a spus că are un proiect literar nou, dar că timpul pe care îl are la dispoziţie pentru acesta este foarte puţin. Iar ultima întâlnire a fost la o şedinţă a Consiliului Judeţean, unde am spus glume şi am râs mult. Râdea întotdeauna cu poftă, aşa cum se manifestă în momente destinse orice om sincer. Iar Nicu Tiţa era sincer prin excelenţă. De aceea, el s-a numărat printre puţinii oameni care spun întoteauna ceea ce gândesc, indiferent de consecinţe. Acestea şi multe altele l-au evidenţiat ca un om special. Şi mai era ceva ce îl făcea special: făcea parte din specia oamenilor care nu „se trec”, în firea şi înfăţişarea cărora trecerea timpului, anii, nu sapă urme. Cu atât mai mult se poate spune că el a trecut DINCOLO cu mult, cu foarte mult înainte de vreme, sporind numărul celor care, prin plecarea lor, sporesc singurătatea noastră pe pământ.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here