Ultima zi a vizitei Papei Francisc: Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj va avea loc ceremonia de beatificare a celor 7 episcopi martiri

Potirul şi Evanghelia unuia dintre episcopii martiri, PSS Valeriu Traian Frenţiu – datând din 1938 şi care s-au aflat în expoziţia dedicată Ierarhului din Cripta Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea –  vor fi folosite la celebrarea euharistică oficiată de Papa Francisc.

Pentru Liturghia de Beatificare a fost construit un tron arhieresc cu puternice semnificaţii spirituale şi simbolice, cel care l-a realizat fiind  Andu Mărginean, originar din Sibiu, absolvent al Universităţii de Artă Bucureşti.

La ceremonia de la Blaj sunt aşteptaţi peste 50.000 de pelerini. Vor fi prezenţi şi preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Viorica Dăncilă.

Sfântul Părinte va sosi la Blaj după ora 10:00 şi va traversa principala arteră rutieră din oraş, Bulevardul Republicii, în drumul său spre Câmpia Libertăţii, unde, de la ora 11:00, va oficia Sfânta Liturghie cu beatificarea celor şapte episcopi greco-catolici martiri. Imediat după ceremonialul religios, Papa Francisc va putea fi salutat, după ora 13:00, în Piaţa 1848.

Suveranul Pontif va avea apoi o întâlnire cu comunitatea romă din Blaj, unde va rosti un discurs, ultimul al vizitei.

La ora 17:00, pe Aeroportul din Sibiu, se va desfăşura ceremonia de rămas bun, în prezenţa preşedintelui Iohannis.

Recunoaşterea martiriului episcopilor greco-catolici morţi pentru credinţă în timpul prigoanei comuniste

Cauza beatificării a fost deschisă în 1994. Procesul canonic eparhial de recunoaştere a martiriului episcopilor greco-catolici morţi pentru credinţă în timpul prigoanei comuniste a început oficial pe 16 ianuarie 1999 la Blaj şi a durat până la 10 martie 2009. Etapa a constat din culegerea de informaţii cât mai complete (mărturii verbale şi documente culese din arhive) privitor la viaţa, activitatea şi martirajul celor şapte episcopi greco-catolici morţi în timpul prigoanei comuniste.

Apoi, documentele au fost transferate la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor pentru a fi studiate şi sintetizate în vederea evaluării lor.

A urmat etapa de evaluare din partea unei comisii de 9 teologi care s-a concretizat cu vot afirmativ unanim în data de 8 ianuarie 2019, după care evaluarea s-a făcut de către o comisie de cardinali şi episcopi, de asemenea cu rezultat pozitiv.

Sfântul Părinte Francisc a autorizat congregaţia să promulge Decretul de recunoaştere a martiriului celor şapte episcopi greco-catolici morţi între anii 1950-1970 din timpul persecuţiei comuniste pe 19 martie 2019.

Cine sunt cei şapte episcopi greco-catolici martiri

Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la Reşita, judeţul Caraş-Severin, pe 25 aprilie 1875. A deschis şcoli confesionale la Oradea şi la Beiuş, a construit la Oradea Seminarul mare şi Institutul teologic. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum şi în apostolat. În 1940, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă în urma Diktatului de la Viena (1940), a decis să rămână la Beiuş, oraş aflat dincolo de noua graniţă. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria şi a fost încredinţat episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, ca administrator apostolic, episcopul Ioan Suciu rămânând la Oradea ca episcop auxiliar.

Valeriu Traian Frenţiu

A reprezentat Biserica Română Unită în faţa autorităţilor şi a condus astfel rezistenţa acesteia în faţa asaltului întreprins împotriva ei de guvernul comunist.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, odată cu ceilalţi episcopi greco-catolici. Alături de aceştia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deşi s-a îmbolnăvit grav din pricina condiţiilor de viaţă de acolo, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală şi a murit, pe 11 iulie 1952, în celula 44, înconjurat de fraţii săi întru episcopat.

A fost înmormântat în Cimitirul oraşului de pe strada Rodnei din Sighet, mormântul său fiind necunoscut.

Vasile Aftenie s-a născut la 14 iulie 1899, la Lodroman, judeţul Alba. În 1940, a fost numit episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi i s-a încredinţat funcţia de vicar general pentru Bucureşti şi Vechiul Regat.

Vasile Aftenie

După instaurarea regimului comunist în România, autorităţile au trecut la aplicarea planului de „lichidare” a Bisericii Române Unite prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română, preluat după modelul stalinist. Împreună cu toţi ceilalţi episcopi greco-catolici, episcopul Aftenie şi-a apărat Biserica, a refuzat toate aşa-numitele „invitaţii” de a trece la ortodoxie şi i-a pregătit pe credincioşi pentru zilele grele care urmau.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu întregul Episcopat greco-catolic. Aflându-se în lagărul de la Căldăruşani, la 25.05.1949 a fost despărţit de ceilalţi episcopi şi a fost încarcerat la Bucureşti, în subsolul Ministerului de Interne. Securitatea a încercat să-i monteze un proces politic, pentru a ascunde adevărata motivaţie a arestării, cea religioasă. În urma violenţelor fizice şi psihice suferite în timpul celor 10 luni de anchetă, pe 25 martie1950, a suferit un accident cerebral (o hemipareză). Trimis la „spitalul” închisorii Văcăreşti, a murit după 45 de zile, pe 10 mai 1950.

A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic, sub supravegherea Securităţii. Osemintele sale au fost deshumate pe 12 mai 2010, fiind momentan depuse în Biserica „Bunavestire” (Acvila) din Bucureşti.

Ioan Suciu s-a născut la Blaj, judeţul Alba, pe 3 decembrie 1907. În 1940, a fost numit episcop auxiliar de Oradea. Rămas în teritoriul ocupat de trupele horthyste, a desfăşurat între 1940 şi 1946 un apostolat impresionant, în ciuda dificultăţilor pricinuite de război şi de regimul de ocupaţie.

Ioan Suciu

Din 1947, a luptat pentru consolidarea credinţei, când începeau să se simtă presiunile venite din partea autorităţilor comuniste pentru a părăsi Biserica Română Unită (Greco-Catolică) în vederea „unificării” cu Biserica Ortodoxă. Foarte popular, el a fost arestat de două ori, în septembrie 1948, în timpul unor vizite pastorale, desfăşurate chiar în timp ce se derula asaltul împotriva Bisericii Române Unite.

A fost arestat pentru a treia oară, pe 27 octombrie 1948, odată cu ceilalţi episcopi greco-catolici. În mai 1949, Securitatea l-a ridicat din lagărul organizat la mănăstirea Căldăruşani şi l-a dus la Bucureşti, la Ministerul de Interne. Ştiind clar că nu-şi va renega credinţa catolică, Securitatea l-a maltratat în anchete dure în încercarea de a-l implica într-un proces politic. Pe 26 octombrie 1950 a fost transferat la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Nu a primit regim alimentar adecvat, şi nici îngrijiri medicale, murind de foame în celula 44, pe 27 iunie 1953, înconjurat de fraţii săi în episcopat. A fost înmormântat în „Cimitirul Săracilor” de la Sighet, iar mormântul său a rămas necunoscut.

Tit Liviu Chinezu s-a născut pe 22 decembrie 1904, la Iernuţeni (Reghin), judeţul Mureş. În 1946, a fost numit protopop de Bucureşti, iar în 1948, canonic al Capitlului din Blaj.

Tit Liviu Chinezu

A fost considerat de Securitate drept „unul dintre cei mai fermi opozanţi faţă de unirea dintre Biserica greco-catolică şi Biserica ortodoxă română”.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu episcopii greco-catolici şi cu alţi 25 de preoţi cu responsabilităţi în eparhiile lor, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. În lagărul de la Căldăruşani a fost consacrat în secret episcop, la 25 aprilie 1949, prin mandat venit de la Nunţiatura Apostolică; şi-a oferit atunci viaţa pentru Papa. Refuzând să se lepede de Biserica sa, a fost transferat, în mai 1950, la închisoarea cu condiţii de exterminare de la Sighet. S-a îmbolnăvit grav din pricina condiţiilor de acolo. Neprimind niciun fel de îngrijire medicală, boala s-a agravat; a fost izolat într-o celulă, unde a murit după câteva ore, pe 15 ianuarie 1955. A avut consolarea să primească dezlegarea sacramentală de la episcopii „măturători” din acea zi, PS Alexandru Todea şi PS Adalbert Boros.

A fost îngropat în „Cimitirul Săracilor” din Sighet, iar mormântul său nu mai poate fi identificat astăzi.

Ioan Bălan s-a născut la Teiuş, judeţul Alba, pe 12 februarie 1880. A fost hirotonit preot în 1903, la Blaj, unde a îndeplinit apoi diverse funcţii în şcolile confesionale de băieţi şi în Curia arhieparhială. S-a făcut cunoscut ca publicist în jurnalele Bisericii locale. În 1921, a fost numit rector al Academiei de Teologie, apoi membru al Comisiei pontificale însărcinate cu redactarea dreptului canonic al Bisericilor Orientale. A publicat lucrări de teologie şi a tradus în română Noul Testament. În 1936, a fost consacrat episcop de Lugoj.

Ioan Bălan

A fost arestat pe 29 octombrie 1948, odată cu ceilalţi episcopi români uniţi. În urma refuzului său de a „trece” la ortodoxie, în conformitate cu planul sovietic de „lichidare” a Bisericii sale, a fost încarcerat în închisoarea cu condiţii de exterminare de la Sighet, între 1950 şi 1954.

După aşa-zisa eliberare din închisoare, pe 4 ianuarie 1955, cei trei episcopi greco-catolici supravieţuitori ai Sighetului – Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu – au fost plasaţi în domiciliu obligatoriu. De aici, episcopul Ioan Bălan i-a încurajat pe credincioşii greco-catolici să-şi declare public apartenenţa confesională şi a susţinut reorganizarea structurilor Bisericii Române Unite în clandestinitate.

Începând din august 1956, a fost izolat de ceilalţi episcopi şi plasat în domiciliu obligatoriu la mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde a rămas ultimii trei ani de viaţă. Până în ultima clipă, a fost supus la nenumărate presiuni pentru a renega comuniunea cu urmaşul lui Petru, Papa Romei, şi credinţa catolică.

Pe 7 iulie 1959 şi-a pierdut de două ori cunoştinţa. A refuzat să „treacă” la ortodoxie în schimbul dreptului de a se întoarce la Lugoj pentru un tratament medical adecvat; acest lucru i-a grăbit moartea, survenită la 4 august 1959.

A fost înmormântat sub controlul Securităţii la Cimitirul Bellu din Bucureşti. În aşteptarea beatificării, osemintele sale au fost deshumate în 2013, aflându-se la Catedrala din Lugoj.

Alexandru Rusu s-a născut pe 22 noiembrie 1884, la Şăulia de Câmpie (azi în jud. Mureş), într-o familie cu 12 copii. Hirotonit preot în 1910, la Blaj, a fost numit profesor de teologie şi director al ziarului Unirea. În 1923, a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan. Între 1925 şi 1930, a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj. În 1946, a fost ales de Sinodul electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcţia de mitropolit. Papa Pius al XII-lea şi-a dat acordul pentru numire, dar regimul comunist s-a opus, în intenţia evidentă de a dezorganiza Biserica Română Unită.

Alexandru Rusu

A fost arestat în dimineaţa zilei de 29 octombrie 1948. Între 1950 şi 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici. După 4 ianuarie 1955, a fost plasat în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar pe 13 august 1956 a fost transferat la mănăstirea Cocoş.

A fost arestat din nou pe 30 decembrie 1956. După un proces stalinist la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, sub acuzaţia de înaltă trădare. Timp de şase ani şi jumătate, Rusu a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Piteşti, Dej). În urma condiţiilor de acolo (lipsă de apă, de aer, miros, alimentaţie precară, pedepse, frig, lipsă totală de igienă), a murit de septicemie pe 9 mai 1963, la Gherla. A fost înmormântat în cimitirul închisorii, iar mormântul său nu a putut fi identificat până astăzi.

Cei trei episcopi supravieţuitori ai Sighetului susţinuseră împreună reorganizarea în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice şi îi încurajaseră pe credincioşii greco-catolici să se manifeste pentru a convinge autorităţile de existenţa lor. În acest context, decizia de condamnare pe viaţă episcopului Rusu a fost luată pentru a teroriza populaţia greco-catolică şi pe ceilalţi doi episcopi rămaşi în domiciliu obligatoriu (Ioan Bălan şi Iuliu Hossu).

Iuliu Hossu s-a născut pe 31 ianuarie 1885, la Milaşu Mare (azi Milaş, jud. Bistriţa-Năsăud). În 1917, a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul României în 1918, a fost renumit şi pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”, episcopul Hossu şi-a stabilit reşedinţa la Cluj.

Iuliu Hossu

După instaurarea regimului comunist, împreună cu toţi ceilalţi episcopi greco-catolici, a respins fără teamă toate manevrele autorităţilor comuniste care vizau dezorganizarea şi, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice Române.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalţi episcopi români uniţi. Între 1950 şi 1954, a fost întemniţat la închisoarea din Sighet, apoi plasat în domiciliu obligatoriu pe 4 ianuarie 1955. La mănăstirea ordotoxă Căldăruşani a stat 14 ani. Acolo a fost supus, până la sfârşitul zilelor sale, unor continue presiuni şi umiliri care ar fi trebuit să-l determine să renege comuniunea cu Urmaşul lui Petru şi credinţa catolică.

În 1969, a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea. În timpul vizitei trimisului papal, Giovanni Cheli, episcopul Hossu i-a cerut respectuos Papei să accepte ca el să-şi continue lucrarea pentru Biserică în ţară şi să nu fie numit cardinal câtă vreme Biserica sa era persecutată.

La 7 mai 1970, şi-a pierdut de mai multe ori cunoştinţa, iar spitalizarea s-a făcut cu o săptămână de întârziere. A murit la spitalul Colentina din Bucureşti pe 28 mai 1970.

A fost înmormântat a doua zi la Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti. În martie 2019, osemintele sale au fost deshumate. O parte au rămas în acelaşi mormânt, cealaltă fiind transferată în Eparhia sa de Cluj-Gherla.

Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a apărut prin unirea religioasă a românilor ortodocşi transilvăneni cu Biserica Catolică. Procesul de unire a avut loc între 1697 şi 1700.

Unirea cu Roma a fost făcută în baza principiilor stabilite la Conciliul de la Florenţa (1439), la care înalţi ierarhi de la Apus şi Răsărit au încercat să restabilească comuniunea ruptă prin Marea Schismă (1054).

Sursa: romaniatv.net