Iar nu am putut să dorm cu toate că am reușit să reglez centrala și nu cred că medicamentele pe care le-am luat aseară mi-ar fi creat probleme. E o oră grea către dimineață și scriu, îmi amintesc de perioada când am fost mutat ca muncitor de la turnătorie la tâmplăria din lemn.
*
Am fost mutat la tâmplăria din lemn, atelier ceva mai mic, un singur maistru și vreo 20 de muncitori care lucrau în două schimburi. Oamenii sunt mai de treabă decât ceilalți de prin turnătorie sau de prin laminoare unde oamenii au devenit câini. Pe lângă asamblarea și fixarea profilelor și tablelor din aluminiu în vagoane aici se făceau și diferite utilități, reparații prin toată fabrica, mai ales în pavilionul administrativ, mesele, scaunele și coșciugele celor care mureau.
Azi e 2 noiembrie, se sărbătorește ziua de naștere a directorului general Stroică Gheorghe. Meșterul ne spune să fim mai de treabă și să nu supărăm pe nimeni, nu că azi ar veni Stroică în vizită de lucru, dar vin „câinii” de pe la sindicat și nu trebuie să creăm probleme. Toată ziua am făcut coșciuge pentru a avea de rezervă. O firmă de prin Argeș, parcă de la Coșești, adusese câteva TIR-uri cu scânduri groase și uscate de brad. Erau pentru coșciuge și noi trebuia să facem cât mai multe să nu fie scândurile folosite pentru altceva.
Mă cam certasem cu meșterul care avea niște dimensiuni standard scrise pe hârtie și noi trebuia să le respectăm întocmai. Eu susțineam că acele dimensiuni ale sicriului puteau fi calculate ca și unghiurile de debitare ale scândurilor după ce erau rindeluite.
Acum colegii mei, ca și meșterul, plecaseră să mănânce într-o sală alăturată. Eu nu aveam poftă de mâncare și nici să merg la cantina fabricii, nu puteam pentru că era ceva în dezordine pe la sindicat sau pe la financiar și nu mi se dăduseră bonurile de masă cu toate că mă dusesem acolo cu banii. De fapt încercau să mă convingă să plec…
Așa că după ce mă certasem cu meșterul și fusesem ajutat să debitez niște scânduri pentru un sicriu, colegii mei plecaseră la masă, iar eu trebuia să le asamblez. Cu chiu cu vai, cu unele rectificări aduse pe la dimensiuni, am reușit să asamblez și corpul și capacul tronului.
Apoi mi-am adus aminte cum am sărbătorit cu câțiva ani în urmă ziua lui Stroică:
Lucram la aprovizionare și șeful, inginerul Popa Traian m-a chemat la el:
– Măi, știu că tu ai niște înclinații către artă, mai stai de vorbă cu artiști… Azi e sărbătorirea zilei de naștere a tovarășului director general. O să iei mașina noastră cu șoferul și o să mergeți în oraș pe la florării unde te rog să alegi un buchet de flori deosebit, altfel decât celelalte buchete banale pe care i le aduc lui tovarășul director general celelalte servicii.
Am mers eu în oraș și am găsit un buchet așezat frumos într-un coșuleț de răchită care i-a plăcut șefului meu care a și mers să i-l ofere domnului director general (eu îi ziceam tovarășul dictator general). Tovarășul a fost încântat și el de buchetul primit de la aprovizionare care l-a lăudat pe domnul Popa Traian la cafeaua pe care a oferit-o șefilor:
– Se vede că „Aprovizionarea” e umblată și știe să aleagă… E acolo un echilibru între culori și dimensiuni, ce ziceți doamna contabilă?… Contabila șefă s-a uitat lung la buchet, apoi l-a întrebat pe șeful meu:
– Domnu’ Popa, nu cumva buchetul ăsta a fost ales de Atanasescu?
-Da, pe el l-am trimis, știu că are anumite înclinații artistice..
-Mă uitam și eu așa, buchetul care e foarte frumos, pare așezat într-o coroană de înmormântare, iar coroana e așezată într-un coșuleț cochet…
Cafeaua oferită de domnul director general a fost cam amară, o liniște de înmormântare s-a așezat peste masa festivă, apoi domnu’ Popa Traian a venit glonț la mine și m-a făcut în toate felurile…
*
Acum, stăteam lângă coșciug și mă gândeam cum am fost transformat în 2001 din subinginer proiectant în muncitor necalificat de tov. dictator general Stroică Gheorghe a cărei zi de naștere se sărbătorea azi în toată fabrica…
Apoi m-am gândit să-i ofer și eu un cadou de ziua lui… Am luat pensula, tușul, și am început să scriu pe capacul tronului numele domnului dictator general… Parcă niciodată nu ieșiseră literele atât de frumoase…
În vreme ce eu terminasem de scris literele și scriam anul nașterii, a venit de la masă Ion mutul, curios să vadă dacă reușisem să asamblez tronul. Ion era un coleg de la tâmplăria din lemn care nu vorbea și nu auzea. Reușisem să mă împrietenesc cu el pentru că, mai înainte când eu eram la proiectare, venise cu niște unghiuri scrise pe o hârtie și eu îi calculasem dimensiunile la care trebuiau debitate niște scânduri. De atunci orice nedumeriri avea Ion, le trecea pe o hârtie și eu îi calculam tot ce dorea el. A început să înțeleagă și valoarea lui „pi”, și de ce se folosește „pi” pentru calculul oricăror diviziuni ale cercului. A învățat să stabilească și raportul dintre înălțimea scaunului și a mesei în funcție de înălțimea individului care se așeza la masă.
Acum Ion s-a apropiat de mine și când a văzut ce scriam pe capacul tronului, s-a cam speriat și a plecat de acolo cu călcâiele înapoi, apoi s-a înapoiat trăgându-l de mână pe meșter…
Acesta s-a înfuriat, a pus pe ceilalți să desfacă tot capacul tronului și să treacă fiecare scândură prin abric sau prin celelalte utilaje din atelier, să le rindeluiască, să le degroșeze până n-o mai rămâne nimic din ele. Nici cuiele nu i-a mai lăsat pe muncitori să le scoată, iar mie mi-a strigat că merge la director să mă dea afară. Nu s-a mai dus, meșterul era un om blând. Noroc că au sărit niște curele de la abric și s-a rupt și un ax de la un ferăstrău. Mi-a adus niște hârtii, un creion și o ruletă și mi-a zis:
– Acum singur ți-ai făcut de lucru, fă un desen la arborele ăsta care s-a rupt, să pui acolo și rulmenții să vedem dacă-i găsim la magazie, dumneata ți-ai făcut de lucru! Ioane, stai lângă domnu’ inginer și vezi de ce are nevoie…
Eu l-am trimis pe Ion să meargă la „desfacere”, la cei de la „asigurarea calității” să-mi aducă de acolo un șubler. Ion știa ce să facă, mai fusese după șublere prin fabrică… Când am rămas singur cu meșterul, m-a luat de o parte în biroul lui:
– Dacă trecea pe aici un lingău de la sindicat și vedea ce ai scris, ne dădea afară directorul pe amândoi, domnule inginer! Dacă nu-ți pasă de dumneata și te doare în fund ce-ți mai face după câte ți-a făcut, eu am nevastă și copii acasă și trebuie să ies la pensie de aici! Crezi că eu nu știu ce ți-a făcut și cum și-a bătut joc de dumneata ca de ultimul om? Știe toată lumea de la muncitor și până la inginer… Toți știu cum te-a batjocorit la turnătorie când te-a pus să alegi bucățile de aluminiu din zgura fierbinte atunci ieșită din cuptor fără mănuși și cum îți curgea sânge din buricele degetelor. Meșterul Bimbirică, țigan cum e el, a povestit la toată lumea și acum a venit la mine și mi-a spus că era bucuros că ai fost mutat aici de la turnătorie. Se bucura pentru dumneata… Lasă-l dracu de director în scaunul lui și uită-l că te omoară aci! Nu puteam să-i mai aduc meșterului nici un argument de-al meu…
– Am înțeles că te-a mutat aici din turnătorie pentru că s-a dus doctorul fabricii la el și i-a spus că el nu răspunde dacă dumneata pățești ceva, dacă te omoară acolo. Și te rog nu-i mai pune pe toți prietenii dumitale, ziariști sau ce-or fi ei, să-ți dea telefoane aici în fabrică, căci telefoanele se ascultă și toată ziua le schimbă ăștia, cum vorbești, cum vin ăștia de la „telefoane” și schimbă telefonul…
Apoi m-am dus la Ion care avea o schiță a arborelui de la mine, măsurase dimensiunile pe care le trecusem eu acolo și le trecuse el pe schiță. Am verificat toată munca lui Ion, am mai corectat, apoi meșterul a luat schița și a mers cu ea la atelierul mecanic să facă un alt arbore.
*
După trecerea multor ani l-am întâlnit pe Ion la târgul de la Câmpu Mare. Avea casa lângă târg și vindea acolo produse din lemn făcute de el, mese, și rotunde, și dreptunghiulare, scaune, și cu trei, și cu patru picioare, funduri de mămăligă sau de țest, și multe altele. Ne-am bucurat amândoi, mai ales când el a scris cu un băț pe țărână valoarea lui „pi” într-un cerc… M-a făcut să înțeleg că mă invită pe la el. I-am explicat că eram venit acolo cu o mașină de la București și trebuia să merg mai departe… Poate altădată…
Gheorghe Atanasescu/19 ian. 2018
